(Alocuțiune în Camera Deputaților, la dezbaterea Proiectului de Lege pentru declararea zilei de 4 iunie – Ziua Tratatului de la Trianon)

Trebuie să avem curajul să ne asumăm istoria cu realism, în mod obiectiv, cu demnitate și onestitate, să rezonăm cu evenimentele pe care le comensurează așa cum au fost, nu cum ar le-ar dori unii sau alții, în funcție de interesele lor politice pasagere, de moment sau conjuncturale.
Se împlinesc la 4 iunie o sută de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon (1920), care a însemnat recunoașterea internațională a fruntariilor postbelice ale României, în urma mișcărilor de emancipare națională și drept consecință a aplicării principiului autodeterminării naționale, considerat pilon al doctrinei păcii de la sfârșitul Primului Război Mondial.
La Palatul Trianon din Versailles, Marile Puteri Aliate, învingătoare în Primul Război Mondial au oficializat și consfințit apartenența Transilvaniei la România, de după Marea Unire înfăptuită de români la 1 decembrie 1918, din păcate nerecunoscută de Ungaria. Evenimentul parafării tratatului avea loc în urma încercării statului vecin de a recuceri Ardealul, atac care a determinat armatele române să riposteze, ofensiva către Budapesta ducând la înlăturarea regimului lui Bela Kun. În prima lună a anului 1920, S.U.A, Italia, Marea Britanie și Franța stabilesc granițele noului stat ungar.
Tratatul a fost semnat de 36 de plenipotențiari, în numele a 23 de state. Dintre acestea, 11 erau state europene din tabăra Antantei, iar 12 din afara Europei. Din Europa, semnatarele au fost: de o parte Ungaria, iar de cealaltă fostele state beligerante – Franța, Marea Britanie, Italia, Portugalia, Belgia, Muntenegru, Grecia, România, și cele trei state noi: Polonia, Cehoslovacia și Regatul sârbo-croato-sloven, cum s-a numit inițial Iugoslavia. Dintre țările extraeuropene, au semnat tratatul: S.U.A., Canada, Australia, Noua Zeelandă, Uniunea Sud-Africană, India, Japonia, China, Cuba, Nicaragua, Panama și Thailanda (numita în text Siam).
Târâtă în vâltoarea primului război mondial, Ungaria a fost înfrântă, după ce ajunsese într-un conflict declarat oficial cu peste 20 de state din Europa și din restul lumii. Fiecare dintre acestea s-a folosit de poziția sa de partener la victorie pentru a formula pretenții specifice față de cel învins. Tratatul de la Trianon a fost inventarul complet și detaliat al tuturor acestora.
Pentru a înțelege mai bine justețea Tratatului de la Trianon, rămâne elocventă în acest sens o declarație făcută în Camera Comunelor, în anul 1920, de către Harmworth, secretar de stat în ministerul de externe al Marii Britanii, care sublinia că „Regatul Ungariei s-a descompus într-o largă măsură în părțile sale componente, înainte de Conferința de pace, căci această țară nu a fost decât un conglomerat artificial și forțat de rase neasemănătoare și, în unele cazuri, ostile”. După cum și cotidianul „The New York Times” din 1918 face observații lămuritoare privind „Ungaria reală”, referindu-se în special la faptul că până la încheierea Tratatelor de Pace de la Paris „cele 13 milioane de nemaghiari au fost tratați de clasa stăpânitoare cu opresiune și cruzime”. Până și Emil Nagy, ministrul Justiției din Ungaria a înțeles că „ungurii trebuie să abandoneze ideea integrității teritoriale dinainte de război și să se resemneze cu pierderea unor teritorii locuite de mase compacte de naționalități străine”. În acest sens, istoricul David Prodan răspundea lamentărilor autorităților de la Budapesta că „La Trianon, Ungaria a pierdut exact atât cât a călcat în cursul istoriei din teritoriile altora”.
„Unirea provinciilor românești sau doar a Transilvaniei cu România, după cum constată și istoricul Ioan Aurel-Pop, președintele Academiei Române, nu s-a făcut în urma Tratatului de la Trianon, ci în urma mișcării de emancipare națională, care a culminat cu deciziile luate la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia. Tratatul de la Trianon nu a hotărât unirea Transilvaniei cu România, ci doar a consfințit în plan internațional actul înfăptuit de români în 1918”.
Se cuvine să demonstrăm că suntem astăzi adevărați bărbați politici de stat și să asumăm acum, la un centenar de la eveniment, marcarea oficială a acestei zile importante pentru istoria României. Consider că, în privința proiectelor care privesc interesul nostru național, trebuie să reacționăm politic în solidar și transpartinic.
Nu uitați spusele celebre ale filosofului spaniol George Santayana: „Cel care nu își amintește trecutul este condamnat să îl repete”…
Partidul Mișcarea Populară, în semn de profund respect pentru istoria României și spre cinstirea țării, va vota pentru acest proiect legislativ. Glorie veșnică și nemurire tuturor eroilor care și-au sacrificat viața pentru binele patriei și al națiunii noastre. Te rugăm, Doamne, binecuvântează România!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *