Catre lumina cuvantului…

Avem nevoie să trăim, măcar din când în când, frumos. Cred că oricine resimte uneori o chemare în refugiul poeziei. Sau în răsfaţul emoţional al cântecului. Ne fură coloristica unui tablou ca şi orice formulă de exprimare a artei compatibilă cu starea de graţie a sinelui. Dominăm regnul existenţial prin spiritualitate, prin destinul creativităţii, prin fermentul unui sistem cultural care sperăm că, pe alocuri, transcende biologicul şi ne plasează în eternitatea zămislirilor, prin intermediul cărora încercăm să ne depăşim condiţia, finitudinea.

Oricâtă viteză ne-ar parcurge clipele, tot simţim necesitatea unui respiro introvertit. Dincolo de pixelii calculatorului, ne căutăm în dialogul cu propriile nelinişti. Fiecare are un ,,a fi” al său, unic, personal, inconfundabil. Trăirile individuale pot fi la fel de importante, fie că ele îşi află vadul propice în existenţa familială, în creaţia spirituală sau artistică, în munca de orice fel care validează satisfacţia de a fi în armonie cu tine însuţi şi împăcat cu toţi ceilalţi.

Adeseori graba ne cotropeşte şi uităm, în avalanşa informaţională cotidiană, să ne căutăm propriile repere. Unde ne aflăm de fapt? Ce mai reprezentăm şi dacă mai avem propriile căutări sau ne-am rătăcit ireversibil în existenţele celorlalţi?!

Personal am căutat în permanenţă să nu-mi pierd refugiul ultimativ de a avea un ,,însumi” rezonabil. Deşi atunci când împărtăşeşti o funcţie publică de rang înalt şi responsabilităţile pe care le incumbă generos, până la anihilarea preocupărilor personale, devine tot mai dificil să rămâi cu sinele într-un dialog cultural interactiv. Am pornit însă pe acest drum asumându-mi funcţia de prefect şi prerogativele sale ca pe contexte temporare, evident trecătoare. Dincolo de sinecuri, oricât ar fi acestea de râvnite, tentante sau provocatoare, consider că este important ca omul care le îndeplineşte să rămână intact şi nepervertit din existenţa sa intimă. Să rămână zdravăn la minte şi să nu devină sclavul exerciţiului de putere.

Mi-am asumat cu credinţă drumul spovedaniei poetice şi cred că acesta mă împlineşte ultimativ. Deşi unii consideră poezia desuetă iar sensibilitatea care o fundamentează este catalogată mai degrabă drept vulnerabilitate (mai ales în cazul unei apetenţe publice). Nu mă regăsesc defel însă în spectacolul politic ieftin care abundă expresiile mediatico-teatrale de zi cu zi. Păcat de această ţară care merită mai mult. Vai de capul său popor care îşi pierde reperele fundamentale şi nu mai crede aproape în nimic.

După puterile mele, încerc să ofer refugiul poeziei celor care au încă nevoie de această iluminare. Totodată, cred că putem dialoga pe teme existenţiale fundamentale, chiar dacă fotbalul şi politica tind să anihileze orice altă tentativă de evadare creativă. Vă aştept să ne regăsim la malul înţelepciunii. Să aflăm piedestalul izbăvitor al frumosului. Vă provoc să căutăm împreună lumina cuvântului…

Marius Pascan 07.12.2010