Nu cred că vreodată clasa politică, în ansamblul său, a coborât atât de tenebros și jenant în percepția publică. Nu credeam să ajungem vremurile în care hoția să devină sinonimă cu politichia, în care cei care își asumă profesional deliberat destinele cetății să fie considerați de-a valma profitori, corupți, „gășcari” ai intereselor oneroase, mafioți, sau în cel mai bun caz leneși, parveniți ori suflete pierdute, răzlețite rușinos de la lumina cărții. Este șocant ce s-a ales, după 1989, din speranțele românilor, din așteptările care-i mandatau pe cei plasați în fruntea obștii cu puterea și mirajul amăgitoarei democrații.\Rând pe rând, din statura mitică și providențială a liderilor politici s-a ales doar praful. S-a demonstrat că hiperbolicele figuri semețite public sunt doar oameni, un aluat cu plusuri și minusuri, cu calități și defecte, cu interese egoiste personale și de grup sau de echipă politică, doar oameni, adeseori dedulciți la derapajele privilegiilor și profitabilităților conjuncturale… Într-un fel sau altul, idealizările din tărâmul politicii au coborât, în ultimele două decenii și jumătate, cu picioarele pe crudul pământ. S-a demonstrat că, așa cum constata filosofic cu secole în urmă Terentiu: „sunt om și nimic din ce este omenesc nu-mi este străin”, iar câtă vreme și politicienii sunt doar oameni, împărtășesc aceleași slăbiciuni și imperfectibilități precum toți ceilalți semeni, oriunde s-ar afla și orice rang ar avea.\Este și aceasta o lecție a rezonabilului, a conformării speranțelor și așteptării publice cu realitățile necosmetizate imaginar și iluzoriu. Problema este însă că izbirea de adevăr e răscolitoare, strivitoare, iar prin efecte omogenizantă și culpabilizantă pentru întreaga scenă ori clasă politică românească. Dacă prin alternanța la guvernare, corupții, uscăturile, nevrednicii politicii își împărțeau echitabil, până mai an, zeghea penalului, acum sunt toți aliniați, fără osebire, în fața oprobriului public. Nu se mai pot transfera vinovății între opoziție și putere, fiindcă sunt reprezentanții lor afișați și prezenți ritos, chiar cu prisos, în fața justiției. Totuși, tăvălugul acesta justițiar ponegrește globalizant, terfelește atotcuprinzător, anihilează orice excepție, nu lasă loc niciunei speranțe, incriminând defăimător în temeiul celebrei sintagme: „sunt toți o apă și un pământ”! Și, totuși, ce ne mai rămâne, stimabililor!\Se vorbește de reformarea clasei politice, de o nouă și tânără generație politică, de o resurecție morală, de veritabile principii și valori, de revigorante temeiuri constitutive… Dar pe ce fundamente se poate reconstrui, câtă vreme încătușarea este, la propriu, la modă iar timorarea, eșecul rușinos copleșitor și debusolarea de la vârful politicii nu pot reprezenta vreo alternativă viabilă demnă de urmat pentru nicio generație. Evident, nimeni nu este de neînlocuit, se poate reconstrui, se pot elabora noi percepții, ștachete și lideri. Doar că România zilelor noastre nu prea mai are timp de experimente și febrile încercări, câtă vreme la granița noastră estică se confruntă fronturile noii ordini mondiale iar România tocmai riscă să devină poligonul de încercare de la hotarele complicatului imperiu european. Să judecăm mai profund și în ansamblu costurile privind decredibilizarea, anihilarea clasei noastre politice, corelativ complexității actuale a relațiilor geo-politice mondiale. Nimic nu este tocmai întâmplător!