Am participat la sărbătoarea fiilor satului Bernadea (comuna Bahnea) din județul Mureș, organizată de consilierul local și prietenul meu de o viață, Mircea Pop, evident împreună cu primarul comunei Bahnea, Alin Ioan JORS, reprezentanți ai administrației publice și comunitatea locală.

În anul 1301, numele satului a intrat în documente sub forma „terra Bernad”. Dar pământul de la Dâmbău păstra deja o istorie mult mai îndepărtată. Arheologii au găsit aici urmele unor așezări din neolitic, apoi din epoca bronzului, din prima epocă a fierului, din vremea dacilor și a romanilor (la fel ca în întregul județ Mureș). Cu alte cuvinte, anul 1301 nu este începutul Bernadei. Este numai momentul în care istoria scrisă a ajuns din urmă istoria trăită.

Pământul acesta este o arhivă fără coperte. Sub brazdele pe care oamenii le-au arat se află urmele altor case, ale altor vetre, ale unor mâini care au modelat lutul, au aprins focul și au privit, probabil, aceleași coline. Bernadea este așezată în lumea Târnavei Mici iar un râu este o imagine potrivită pentru istoria unui sat. Apa trece, dar albia rămâne. Generațiile sunt apa, satul este albia. Niciun om nu rămâne aici pentru totdeauna. Dar fiecare poate adânci albia, poate întări un mal, poate lăsa ceva în urma sa.

De aceea, sărbătoarea reprezintă o adunare a memoriei. Dimineața a început în biserici. A continuat la monumentul eroilor și la troiță. Ne-a adus apoi în căminul cultural iar ulterior către cântec și bucurie. Această ordine spune, fără să-și propună, povestea completă a unei comunități. Mai întâi ne ridicăm privirea spre Dumnezeu. Apoi ne plecăm fruntea în fața celor care nu mai sunt. După aceea ne povestim istoria. Și numai când știm cine ne veghează, cine s-a jertfit și de unde venim putem să cântăm și să ne bucurăm împreună.

În urmă cu aproape treizeci de ani, împreună cu Mircea Pop, Nicolae Băciuț și alți condeieri preocupați de evoluția României, s-a configurat publicația mureșeană de analize și sinteze jurnalistice  „Societatea încotro?”. Era în 1995. România era neliniștită, noi eram mai tineri, mai îndrăzneți și, probabil, mai convinși că o întrebare bine formulată poate schimba lumea. Revista analiza viața socială, economia și politica. Încerca să înțeleagă o societate care își căuta direcția.

Astăzi, revista nu mai apare. A devenit, cum se spune, nerentabilă. Hârtia costa tot mai mult, tiparul sporea și el la preț, distribuția s-a pierdut la rândul său pe parcursul anilor. Iar întrebările serioase nu au fost niciodată marfa cea mai ușor de vândut. Dar am descoperit, pregătindu-mă pentru această întâlnire, un lucru care m-a emoționat. Revista nu a dispărut cu totul. Bibliotecile îi păstrează urmele. Bibliografia presei mureșene consemnează numerele ei, redactorii și aparițiile. Undeva, pe un raft, mai există câteva exemplare care așteaptă să fie deschise. Dar, mai ales, a supraviețuit întrebarea. „Societatea încotro?”

La Bernadea am încercat un răspuns. O societate fără memorie nu merge înainte, doar rătăcește. O comunitate care își uită morții devine mai săracă. O comunitate care își abandonează bisericile, școala, portul și cuvintele moștenite nu devine mai modernă. Devine mai singură. O societate merge înainte atunci când știe de unde vine. O casă poate fi reparată. Un sat însă nu trăiește numai prin case. Trăiește prin legăturile dintre oameni, prin numele celor plecați, prin grija pentru cei rămași. Prin copiii cărora le spunem nu doar că trebuie să reușească în lume, ci și că au un loc unde merită să se întoarcă.

Astăzi, multe sate românești se împuținează. Tinerii pleacă, casele rămân tăcute… Uneori, iarba crește peste drumul către o poartă la care nu mai bate nimeni. Nu trebuie să ascundem această realitate sub cuvinte festive. Un sat nu este mic pentru că are puțini locuitori. Un sat este mic numai atunci când oamenii săi încetează să-l mai caute și să-l poarte în suflet. Bernadea nu este numai locul celor care locuiesc astăzi aici. Este locul tuturor celor care au plecat de aici și au dus cu ei un nume, o vorbă, o rugăciune, o fotografie, gustul unei pâini sau imaginea acestor coline, în mod similar cu toate satele românești.

Acum aproape treizeci de ani întrebam: „Societatea încotro?”. Astăzi aș răspunde astfel… Spre locul în care memoria și speranța se întâlnesc. Spre locul în care morții sunt pomeniți, cei vii sunt prețuiți, iar copiii sunt învățați să nu se rușineze de rădăcinile lor. Spre locul în care biserica, școala și căminul cultural nu sunt clădiri separate, ci încăperile aceleiași case sufletești. Spre locul în care diferențele dintre oameni nu devin ziduri, ci fire ale aceleiași țesături.

Un sat nu este mic dacă memoria lui este mare. Dumnezeu să binecuvânteze această vatră, pe cei care au întemeiat-o, pe cei care o păstrează și pe cei care vor veni după noi.