PSD și AUR au descoperit, brusc, că pot avea un „scop comun”, adică să dărâme Guvernul Bolojan prin moțiune de cenzură. Atât. Nu un program coerent. Nu o majoritate transparentă. Nu o soluție administrativă. Nu o garanție economică. Nu un drum asumat pentru România. Doar un obiectiv negativ, mic, brutal, de o simplitate aproape primitivă: „Jos, Bolojan!”.

Este uluitor cum unii politicieni confundă puterea cu dreptul de a produce haos. Când țara are deficit mare, presiune pe împrumuturi, risc pe fonduri europene, reforme întârziate și o economie care are nevoie de stabilitate, ei vin cu singura lor idee de stat, respectiv să tragă scaunul de sub cel care guvernează. Nu pentru că au construit ceva mai bun. Nu pentru că au explicat lucid ce urmează. Nu pentru că au un cabinet pregătit, o strategie credibilă și un mandat limpede. Ci pentru că pot.

Aceasta este, poate, cea mai gravă formă de iresponsabilitate politică, să ai forță să dărâmi, dar să nu ai maturitate să construiești și nici măcar să nu te intereseze consecințele.

Să recunoști că nu există acord politic post-moțiune, dar să împingi țara spre căderea guvernului, înseamnă să tratezi România ca pe o sală de ședințe de partid. Să spui că „orice drum începe cu primul pas”, când primul pas este aruncarea țării într-o criză, nu este strategie. Este aventurism.

Aici se vede adevărata măsură a unor lideri. Nu în lozinci. Nu în conferințe de presă. Nu în spectacole de tribună. Ci în clipa în care trebuie să aleagă între interesul țării și interesul partidului. Între stabilitate și ambiție. Între luciditate și vanitate. Între România și propria foame furibundă de putere.

Nu există nimic măreț în a provoca instabilitate fără soluție. Nu există curaj în a crea o criză, când nu ai un plan. Nu există patriotism în a folosi România drept decor pentru orgolii personale și negocieri de culise. Există doar micime politică. O micime gălăgioasă, agresivă, triumfalistă, incapabilă să înțeleagă că guvernarea nu este un joc de demolări, ci o obligație față de oameni.

România nu are nevoie de lideri care se solidarizează doar pentru a distruge. Are nevoie de oameni politici care știu ce înseamnă continuitate, răspundere, credibilitate externă și protejarea interesului public. Are nevoie de lideri care înțeleg că fiecare criză politică se plătește: prin dobânzi mai mari, prin investiții amânate, prin reforme blocate, prin fonduri pierdute, prin neîncredere, prin viața de zi cu zi a cetățenilor.

A dărâma fără să știi ce pui în loc nu este opoziție. Este iresponsabilitate și inconștiență.

Iar când această inconștiență se produce într-un moment fragil pentru România, ea nu mai este doar o eroare politică. Devine o formă de dispreț față de țară și vădește statura politică a unor lideri nevolnici, nevrednici, care tratează țara ca pe propria moșie și miză de partid.