Întrebarea aceasta nu e retorică. Este o rană deschisă pe care o purtăm zi de zi, „scrollând” prin ecranele noastre ca prin niște vitrine ale deznădejdii.

Deschizi social media și dai peste un război fără front, fără cauză, fără dușman real. Dai peste oameni care nu s-au văzut niciodată în ochi și se urăsc cu o precizie chirurgicală. Postaci de serviciu, plătiți sau nu, înjură, amenință, învrăjbesc, maculează, toate astea sub mantia sfântă a patriotismului. Îți vine să întrebi: din ce iubire de țară se naște atâta mizerie?

Arghezi scria că din cuvinte simple se poate construi sau dărâma o lume. Avem azi în mâini unelte pe care el nici nu le visa. Și le folosim să ne sfredelim și învrăjbim unii pe alții. Ura nu e un argument. Insulta nu e o dezbatere. Agresivitatea nu e patriotism, ci sperietoarea lui.

România nu se va face bine atunci când vom câștiga o confruntare pe Facebook. Ci atunci când vom ști să o terminăm. Nu suntem mai puternici când urlăm. Suntem mai puternici când ascultăm, când construim, când, în loc să aruncăm cu noroi, întindem o mână, chiar și unui om cu care nu suntem de acord.

România nu are nevoie de patrioți de tastatură, aprinși de ură și goi de iubire.

România are nevoie de caractere. De oameni care pot spune „nu sunt de acord” fără să distrugă. De oameni care pot lupta fără să se dezumanizeze. De oameni care pot iubi țara fără să urască jumătate din ea. O țară nu se hrănește cu ură. Ci stă în lumină cu oameni care aleg, zi de zi, în ciuda tuturor, să rămână oameni.

Când se va face bine România?

Doar atunci când vom începe să ne vindecăm noi. Când cuvântul va redeveni punte, nu piatră. Când conștiința va fi mai puternică decât furia. Când vom înțelege că o țară nu se salvează prin ură, ci prin adevăr, decență, credință, muncă și iubire. Până atunci, România nu este doar în criză politică, economică sau socială. Este în criză de suflet.

Și de acolo trebuie să înceapă vindecarea.