În casa străbunicilor, a bunicilor și a părinților mei, la sfârșit de săptămână, mă trezeam dimineața făcând o rugăciune către Dumnezeu iar apoi, de regulă, ascultam acordurile muzicii populare în timp ce fiecare își vedea de treburile casnice. Era un cult pe care familia îl transmitea la rândul său mai departe ca pe o datorie pentru moștenirea strămoșească, pentru obiceiurile și tradițiile populare, pentru ce considerau autentic, demn de a fi perpetuat prin noi, urmașii, zămisliți din prinos de iubire. Mama m-a învățat o mulțime de cântece care vorbesc despre iubire, despre dragostea pentru părinți, glia strămoșească, portul tradițional și datoria față de țară iar bunicii mi-au transmis cântecele patriotice și marșurile pe care le-au purtat cu ei în război. Mă înfiorez și azi când rememorez imaginea bunicului cântând: „Drum bun, drum bun toba bate/Drum bun bravi romani/Cu sacul legat în spate/Cu armele-n mâini…” Era ceva sacru care rezona în sufletul meu și reverberează monumental, înlăcrimat, la fel de puternic și azi. Aceasta este educația cea mai de preț.
Fetița mea are și ea această pasiune pentru cântecul popular. Îi place și cântă fără ca cineva să i-o ceară, atunci când simte acea chemare atemporală, ereditară, când vibrează acel ecou al cântecului străbunilor din sufletul ei. Pare că străbunicii, pe care din păcate nu i-a cunoscut, plecați mult prea devreme către împărăția cerului, îi transmit cântarea lor, o binecuvântează din înălțarea sufletului cu harul luminii lor. O ascult și am senzația că prin emoția din glasul său îi aud doinind în fundal, plângându-și amarul sau manifestându-și bucuria, pe cei care mi-au lăsat călăuzitoare urmele lor pentru a nu mă rătăci când pășesc. Sunt foarte atent ca urmele mele să povățuiască spiritual la fel de maiestuos și luminos calea urmașilor mei.