Se împlinesc 89 de ani de la nașterea unui mare poet al limbii române, Nichita Stănescu.

„A vorbi despre limba în care gândești – susținea poetul, a gândi - gândire nu se poate face decât numai într-o limbă - în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată în limba română. Pentru mine iarba se numește iarbă, pentru mine arborele se numește arbore, malul se numește mal, iar norul se numește nor. Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanță aparte, îmi dau seama că ea o are! Această observație, această relevație am avut-o abia atunci când am învățat o altă limbă.”

„Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încât nu o pot considera altfel decât iarbă. Noi, de fapt, avem două părți coincidente; o dată este patria de pământ și de piatră și încă odată este numele patriei de pământ și de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea.”

Și o poezie a sa, dragă sufletului meu:

A cumpăra un câine

A venit îngerul și mi-a spus:

– Nu vrei să cumperi un câine?

Eu nu am fost în stare să-i răspund.

Cuvintele pe care i le-aș fi putut striga erau

lătrătoare.

– Nu vrei să cumperi un câine?

m-a întrebat îngerul, ținând în brațe

inima mea

lătrătoare,

dând din sânge ca dintr-o coadă.

– Nu vrei să cumperi un câine?

m-a întrebat îngerul

în timp ce inima mea

dădea din sânge ca dintr-o coadă.