Scandalul din ultimele săptămâni, generat la cârma Ministerului Culturii și implicit în Guvernul României, vădește încă o dată cât de fragil și instabil este un Executiv compus din tehnocrați. Un conflict de muncă aparent banal, declanșat la Operă, a dus, prin ricoșeu, la demiterea ministrului Culturii, Vlad Alexandrescu. S-a deschis de fapt o cutie a Pandorei care a evidențiat explicit dihonia mocnită, nervii contorsionați și presiunile furibunde care stăpânesc un guvern care nu se poate baza pe o susținere parlamentară majoritară, nici pe un suport politic consecvent al inițiativelor sale, un guvern incapabil să funcționeze ca o echipă solidară. Și acuzațiile cele mai grave au venit tocmai din sânul Executivului…
Am rămas consternat parcurgând incriminările dlui Vlad Alexandrescu, din scrisoarea transmisă Grupului de Dialog Social (GDS), care constituie veritabile denunțuri penale împotriva unor politicieni sau colegi din guvern. Iată ce sesiza ex-ministrul într-un document preluat de mass-media: „Prin multe decizii şi acțiuni ale mele, am deranjat grupuri de interese foarte variate. Unele au fost foarte vizibile, cum ar fi interesele de la Roșia Montană sau de la Cathedral Plaza din Bucureşti. Ele mi-au adus încercări directe de intimidare, am fost chemat în Parlament să dau socoteală, sunat de oameni politici. Când am oprit dărâmarea casei Nanu-Muscel din Piața Romană, am fost sunat chiar de un coleg de Guvern, cu intimidare directă”… Sunt acuzații extrem de grave care se cuvin cercetate de către instituțiile abilitate ale statului.
Așa stând însă lucrurile, nu am prea înțeles de ce, inițial, ministrul și-a prezentat demisia pe o rețea electronică de socializare, ca un gest moralmente corect, chiar onorabil, iar mai apoi s-a răzgândit de dragul „proiectelor” pe care musai trebuia să le continue, ajungând să fie revocat din funcție într-un mod rușinos de către premierul Dacian Cioloș. Din declarațiile făcute, dl Vlad Alexandrescu s-a autoexclus din Executiv, în momentul în care a descris atmosfera presiunilor toxice și poziția sa care incomodează interesele oneroase, implicit faptul că, „în mai multe ședințe de Guvern, s-a pronunțat în favoarea retragerii imediate a titlurilor de doctor în cazuri de plagiat notorii (…), care – după cum susține – i-au adus o adversitate rece a acelor miniștri care erau implicați”. Într-o atare situație, ce rost a mai avut să insiste penibil pentru păstrarea funcției respective, când s-ar fi cuvenit mai degrabă să se adreseze direct organelor de cercetare penală, părăsind bărbătește grabnic ecuația guvernamentală?!\Peste tot acest circ neavenit și grotesc, care aduce un imens deserviciu culturii în general, am mai văzut inflamându-se înfiorător o mare intoxicare. Adică, ar cam trebui continuate reformele la care se lucrează ministerial intens, în special cele privind proiectele legislative în domeniul patrimoniului și al cinematografiei… Sunt parlamentar de aproape patru ani și, invariabil, toți miniștrii care s-au perindat în această perioadă, ce-i drept cam des pe la frâiele Culturii, au repetat obsesiv același lucru: cât de prioritare sunt proiectele acestui minister în privința patrimoniului și cinematografiei. Însă, nu am văzut nimic concret până acum în această privință, dar, iată, se mai instalează un ministru și, evident, o luăm de la capăt. În privința cinematografiei însă, am parcurs două inițiative legislative inițiate de colegi parlamentari, care erau mai degrabă partizane ale unor grupuri de interese, nu puține, din cadrul breslei și, evident, nu au întrunit majoritatea necesară a voturilor pentru a fi adoptate.
Așadar, o situație rușinoasă care, din păcate, se pare că va perpetua la cârma Culturii prin noua nominalizare pentru postul de ministru, dna Corina Șuteu, care a fost director al Institutului Cultural Român (ICR) din New York. În anul 2008, în mandatul acesteia, la Galeria Română din New York, a fost organizată expoziția de street art „Freedom for Lazy People” a artiștilor români IRLO, Omar şi Nuclear Fairy. În expoziție, apărea un ponei roz care avea desenată pe crupă o zvastică, în aceeași expoziție figurând şi un afiș cu David şi Moise prezentați în ipostaze indecente. Evident, Institutul Cultural Român a ajuns la vremea respectivă, când la conducerea sa se afla Horia Roman Patapievici, ținta batjocurii și a acuzațiilor de antisemitism iar asemenea gafe nu prea se uită.
Mă întreb și vă întreb, de ce trebuie să șubrezim, să terfelim astfel cultura? De ce este nevoie de asemenea conflictualități, scandaluri și oprobriul general, generat chiar de la vârful ministerului de resort? Tehnocrația nu are voie să se manifeste visceral, egoist, precum mama cea vitregă și rea care o asuprește și batjocorește pe Cenușăreasa – Cultură, care oricum este desconsiderată și uitată an de an în coada bugetului de stat. Ce exemple, ce modele de oameni de cultură admitem astăzi în fruntea ministerului, ce repere normative culturale, etice, morale, mai oferim astăzi societății românești? Unde ne sunt nemuritorii „monștri sacri”, înaintemergători pentru spiritualitate?!
Nici măcar nu cutez să răspund!