Ca de fiecare dată, în situații critice, la vârful țării este mai mult decât vădită incompetența și iresponsabilitatea, perpetuate politic consecvent prin instituțiile publice de-a lungul anilor.  România este din nou într-o situație-limită. Seceta, Dunărea scăzută și reducerea producției de electricitate au condus la declararea stării de alertă energetică.

Numai că seceta nu poate explica totul. Termocentrala de la Iernut trebuia finalizată în 2020. Despre Tarnița-Lăpuștești se discută de peste două decenii. Capacități energetice controlabile (pe cărbune) au fost închise, înainte de a se construi ceva în schimb. Rețelele și stocarea nu au constituit priorități, deși bani europeni există în acest sens. Natura produce criza, însă administrația este cea dintâi responsabilă pentru cât de vulnerabili ne găsește criza.

Și nu este pentru prima dată, doar vă reamintesc. În 2009, criză a gazului metan. Conflictul ruso-ucrainean întrerupe alimentarea cu gaz rusesc către Europa. România rezistă mai bine decât țări mult mai dependente, datorită producției interne și a depozitelor, dar este obligată să restricționeze alimentarea unor mari consumatori industriali. Episodul arată cât de puține interconectări și alternative regionale avea atunci sistemul, deși avertismentul exista mult anterior evenimentului.

În 2014, accidentul și bâjbâiala instituțiilor statului prin Apuseni. Când, un avion implicat într-o misiune medicală de urgență ajunge într-o zonă montană greu accesibilă. Statul dispune de ROMATSA, STS, ISU, poliție, jandarmerie și structuri de coordonare. Și totuși, localizarea și intervenția se transformă într-un exemplu de comunicare defectuoasă între instituții, care a generat suplimentare victime. Raportul prezentat Guvernului a stabilit că ROMATSA nu luase măsurile necesare pentru stabilirea zonei de căutare și nu solicitase sprijinul militar prevăzut de proceduri…

Instituții multe, însă coordonarea jalnică, revoltătoare. În 2015, cazul „Colectiv”, zeci de morți și sute de victime nevinovate. O tragedie transformă problema autorizațiilor, controalelor și responsabilității administrative într-o problemă națională. Anchetele au arătat deficiențe grave legate de funcționarea și verificarea clubului, iar procesul penal s-a încheiat cu condamnări pentru proprietari, funcționari și persoane implicate în autorizare. Criza a devenit simbolul diferenței dintre existența unei norme pe hârtie și capacitatea statului de a o aplica, înainte ca ceva grav să se întâmple.

În 2023, cazul Crevedia, alți morți și răniți. O stație GPL care nu mai avea autorizație de securitate la incendiu continuă să fie un punct de activitate și risc. După incident, DNA deschide investigații inclusiv asupra modului în care fusese autorizată și controlată activitatea. Din nou apare întrebarea familiară, respectiv cum poate un obiectiv cunoscut instituțiilor statului să funcționeze în asemenea condiții, până când pericolul devine criză și se soldează cu victime?

În 2025, cazul surpării de la Praid. Poate cel mai limpede precedent pentru ceea ce vedem astăzi. Lucrările de regularizare și impermeabilizare a pârâului Corund fuseseră începute încă din 2012 și nu erau finalizate când inundațiile au lovit salina. Ulterior, concluziile controlului guvernamental au arătat că inundarea era previzibilă, că riscul fusese subevaluat și că măsuri de impermeabilizare prevăzute încă din documente mai vechi nu fuseseră executate.

Aici se află, de fapt, problema. România nu duce lipsă de strategii, instituții, autorități, agenții, comitete, consilii de administrație sau directori, până la suprasaturație. Dușmanul recurent este însă altul și constă în avertismente fără nicio reacție concretă sau acțiune. Investiții anunțate politic triumfalist dar fără finalizare. Controale de ochii lumii, fără consecințe fiindcă funcțiile sunt împărțite politic iar „corb la corb nu-și scoate ochii”. Competență împărțită până la diluare între instituții, astfel încât  responsabilitatea nu mai aparține în mod direct nimănui. Intervenție „spectaculoasă” tardivă a instituțiilor statului, doar pentru inducerea în eroare a opiniei publice asupra cauzelor reale, după ce prevenția a eșuat.

Iar apoi vin la derută explicațiile prostelii politicianiste: ploaia, seceta, Dunărea, piața internațională, conjunctura. Concomitent cu învinovățirea reciprocă a celorlalți, evident adversarii politici.

În schimb, cel care suportă stoic consecvent incompetența, ineficiența, iresponsabilitatea celor care conduc România și instituțiile statului este simplul cetățean și buzunarul său tot mai sărac.  De aceea, întrebarea corectă în actuala criză energetică este: ce trebuia să fi făcut statul român în ultimii zece sau douăzeci de ani pentru ca scăderea Dunării să nu ne găsească astăzi atât de vulnerabili? Și, mai ales, cine răspunde pentru ceea ce trebuia făcut și nu s-a făcut?

Evident, ca întotdeauna, nu răspunde nimeni în mod concret, nici nu i se impută cuiva consecințele, pagubele. Deși se spurcă între ei de ochii lumii, politicienii își apără interesele, incompetența și iresponsabilitatea, tocmai prin intermediul instituțiilor statului pe care înșiși le conduc (cum altfel?!) prin clientela proprie de partid. Un cerc vicios perpetuat la nesfârșit…