Dă bine să vorbești despre cultură. Să vorbești, vorbe… Confruntat cu realitățile Capitalei, nutresc acest sentiment apatic, fatalist, copleșitor. De fapt, tocmai acest lucru caracterizează actualitatea politică și asumările în privința culturii. Din 2012, alocările de la bugetul de stat pentru cultură au scăzut constant, astfel încât Ministerul Culturii dispune acum de cel mai mic buget al ultimilor ani. În cadrul Comisiei pentru Cultură și Media a Senatului României, am audiat zilele trecute reprezentanți ai conducerii principalelor instituții de cultură din România: teatre, operă, filarmonică, biblioteci, muzee, centre de cultură și creație, de proiecte culturale, Centrul Național de Artă etc. Ascultându-le problemele, toate într-un fel sau altul indicând criza de resurse materiale și bugetul insuficient și doar colateral trimițând la năzuite corecții legislative, m-a frapat o atmosferă fatidică de blazare și resemnare.
Unul dintre acești șefi ai instituțiilor menționate invoca chiar un diagnostic pentru cultură: îmbătrânirea instituțională. Lipsa de apetență a „adrisantului”, adică a publicului tânăr și o problemă gravă: se pierd în instanțele de judecată, în urma unor procese de revendicare și retrocedare, bunuri fundamentale care aparțin patrimoniului cultural național. În orice altă țară europeană care-și prețuiește responsabil cultura, pentru aceste bunuri statul acordă despăgubiri proprietarului, acestea rămânând în patrimoniul național și sunt destinate publicului larg. România Guvernului Ponta nu are bani pentru așa ceva și niciun program sau viziune de perspectivă în acest sens…
Se vorbește ritos, bombastic, fantastic despre cultură, mai ales în campaniile electorale, dar în realitate situația culturii oscilează între dramatic și tragic. Pentru că politicianul demagog nu pricepe că actul de cultură trebuie promovat, că publicul se educă și cultivă, că identitatea culturală rămâne cartea de vizită a oricărui popor fiind o înrădăcinare națională stabilă și sigură. Pentru a nu fi vulnerabili în bătaia vântoaselor corporatiste, globalizator anihilante, avem nevoie de repere conservatoare ale identității noastre culturale și naționale iar pentru aceasta se cuvin alocate resurse.
Înțeleg și e firesc ca stat să investim în apărarea noastră militară, considerată prioritară, dar cu apărarea noastră spirituală ce facem? Adeseori, s-a demonstrat de-a lungul istoriei că România sau părți ale ei, aflate sub ocupație militară, au rezistat spiritual, au dominat prin forța culturii păstrându-ne identitatea ca un reper fundamental și bun de preț al mândriei naționale. Astăzi, însă, ce facem cu rezistența noastră spirituală, ce identități culturale naționale mai cultivăm și promovăm? Poate cultura televizorului și identitatea feselor gonflate, a silicoanelor și a păsăricilor stupide care domină prin audiovizual, poate circăria sordidă a breaking news-urilor care cotropește țara, poate penalul agresiv, „deneaul”, cohorta de servicii (mai mult sau mai puțin acoperite) și justiția care își împart dreptatea la „teve”, poate divertismentul manelizat și mahalagismul ridicat la rang de audiență națională și rating, poate perpetua și risipitoarea gâlceavă politicianistă, poate… Biserica ne îndeamnă la „cumpătare”, adică să ne cumpărăm salvarea prin Catedrala Mântuirii Neamului, fiindcă, iată, și mântuirea se prețăluiește pecuniar. Unde să fie, totuși, șansa rezistenței, a izbăvirii noastre ca popor și națiune decât tot în cultură!?