Pe vremea domniilor fanariote, pretendenții la tron băteau drumul Înaltei Porți cu jalba într-o mână și peșcheșul în cealaltă. Nu cereau dreptate pentru țară. Cereau firman pentru scaun. După învestire, prețul ambiției lor era scos din spinarea țării, prin biruri și tribut.
Au trecut secolele. Trăsura a devenit coloană oficială, firmanul se numește acum „verificare europeană”, iar jalba pleacă spre Bruxelles. Reflexul a rămas același, când se clatină scaunul, salvarea este căutată în cancelariile din afară. Bruxellesul nu este Înalta Poartă, iar Uniunea Europeană nu este un imperiu, încă. Numai că unii politicieni români se încăpățânează să se poarte ca niște mici fanarioți moderni. Nu merg acolo cu interesul țării, ci cu dosarul partidului sub braț.
Să spunem lucrurile exact. Dominic Fritz nu a fost condamnat penal. Dar a pierdut definitiv procesul cu Agenția Națională de Integritate. Înalta Curte a confirmat că s-a aflat în conflict de interese administrativ. Instanța supremă a reținut că, folosindu-și autoritatea funcției, a participat la emiterea unui act care procura beneficii propriului creditor (partenera sa de viață), de la care primise bani pentru finanțarea campaniei electorale.
Când hotărârea definitivă a devenit incomodă, apostolii integrității au descoperit subit că abaterea era „minoră”, justiția discutabilă, iar aplicarea legii un atentat la democrație. Integritatea lor are, se pare, orientare politică. Este necruțătoare când dosarul aparține adversarului și devine profund înțelegătoare când ajunge la ușa partidului.
Apoi au intrat în scenă familiile europene PPE și Renew, din care fac parte PNL și USR. Liderii lor au cerut Comisiei Europene să condiționeze plata către România a 770 de milioane de euro de modificarea legii care amenință mandatul lui Fritz.
Ilie Bolojan a cerut urgentarea verificării și a recunoscut deschis că speră ca intervenția Comisiei să permită salvarea mandatului aliatului său. Guvernul interimar susține acum că nu a cerut tăierea banilor. Numai că banii României au fost deja introduși în ecuația politică, iar urgența națională a ajuns să fie măsurată după timpul rămas unui șef de partid până la pierderea scaunului.
Despre neretroactivitatea legii și proporționalitatea sancțiunii se poate discuta legitim. O lege făcută împotriva unui singur om este toxică. Dar și o operațiune de salvare construită pentru un singur om este la fel de toxică. Nu poți combate o lege cu dedicație printr-un privilegiu cu dedicație și să numești aceasta „stat de drept”. Dacă principiul este autentic, legea trebuie corectată pentru toți, general, transparent și constituțional. Nu se sună alarma europeană numai când ceasul unui prieten politic mai are treizeci de zile.
Aceștia sunt noii „bărbați de stat” ai României. Pentru cetățean, legea trebuie executată, pentru șeful de partid, legea trebuie interpretată, renegociată și trimisă la Bruxelles cu regim de urgență.
Pe vremuri, pretendenții cereau Porții scaunul și puneau țara să plătească tributul. Astăzi, pretendenții cer Bruxellesului salvarea scaunului și acceptă ca banii României să fie transformați în instrument de presiune. Costumele sunt europene. Reflexul a rămas fanariot.
Un om de stat își apără țara chiar și atunci când aliatul său pierde. Un demagog își apără aliatul chiar și atunci când țara riscă să plătească.
Nu Bruxellesul este problema. Uniunea Europeană nu este adversarul. Problema sunt politicienii care transformă instituțiile europene într-o instanță de apel a partidului, iar interesul României într-un obiect negociabil. După care se întorc acasă, cu jalba rezolvată și parfumul fanariot bine ascuns sub rever, ca să ne mai țină o lecție despre integritate.