În această Săptămână a Patimilor, se cuvine să fim cu toții mai smeriți, mai aplecați către căutarea înțelepciunii și a sensurilor noastre existențiale fundamentale. Creștinii își asumă credința în Dumnezeu ca pe o salvare mântuitoare, se roagă pentru sufletele lor, contrapun încercărilor existențiale ruga pentru binecuvântarea divină iar iubirea de aproape și divinitate devine cea mai frumoasă și miraculoasă monedă de trecere către tărâmul eternității, „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit”. Teoretic e relativ simplu, însă dăruirea netocmită, sacrificiul pentru binele celuilalt, căința, renunțarea la confortul egoist al sinelui, rugăciunea și postul, meditația religioasă, introvertirea spre căutarea Dumnezeului, a seminței divine „după chip și asemănare” din lăuntrul fiecăruia dintre noi, sunt încercări istovitoare dar ziditoare care, categoric, ne sunt la îndemână dar nu stau în puterea tuturor…
Am meditat adeseori asupra sensurilor profunde ale calvarului prin care trece „mielul Domnului”, Isus Hristos, sacrificându-se prin iubirea sa absolută de oameni pentru a ne salva pe noi, toți ceilalți, arătându-ne pilduitor calea dobândirii veșniciei mântuitoare. E aproape definitorie pentru condiția umană, prin raportare la felul în care înțeleg chiar cei din preajma Mântuitorului să răspundă harului Învățătorului lor. L-au văzut făcând doar bine, vindecându-i pe bolnavii incurabili, redându-le miraculos vederea orbilor, hrănindu-i pe flămânzi, readucându-l la viață din morți pe Lazăr, dezlegându-le prin har înțelesuri peste puterea de pricepere de până atunci a minții omenești… Și, totuși, Hristos, binefăcătorul absolut, cel care reprezintă primordial binele suprem a fost vândut ticălos pentru 30 de arginți, trădat cel dintâi chiar de ai săi. L-a vândut Iuda, dar moral a făcut-o mai apoi și apostolul favorit, Petru, care s-a lepădat de Isus de trei ori înainte de a cânta matinal cocoșul de două ori. L-au părăsit și ceilalți temându-se pentru viețile lor…
Aceasta este parabola supremă dar rușinoasă sub care fragila și vulnerabila, inconsecventa fire omenească există dintotdeauna. Dacă El a fost astfel pedepsit de către cei mai apropiați doar pentru binele făcut și pentru iubirea sa absolută de oameni, fără de cusur, ce așteptări, ce mai pot pretinde muritorii de rând de la semeni, mai ales de la cei dragi, din preajmă?! Evident, răspunsul ar fi mai degrabă pesimist și sumbru… Ca om însă, privesc cu multă încredere în jur, căutând să fiu mereu în toate privințele mai bun, asumat, indiferent de consecințe. Ca politician supus oprobriului și erodării permanente a imaginii publice, indiferent de măsura sinelui sau a faptelor, sunt foarte trist și precaut. Este o paradigmă existențială în temeiul căreia evoluăm implicit spiritual cu toții. Cum oare ne vom salva asumând sfințenia din această încercare permanentă a firii?! Cum vom reuși, la judecata de apoi, de la „sfârșitul veacurilor” să ne prezentăm onorabil și rezonabil, salvându-ne din mulțimea atâtor păcate?! Cum, Doamne?!