Sistemul bancar din România a înregistrat un profit net record în 2025 de 16,085 miliarde lei, în creștere cu 8,7% față de anul 2024, în ciuda impozitelor pe cifra de afaceri și a CASS suplimentar, potrivit calculelor Economica.net, pe baza datelor BNR.

16 miliarde de lei înseamnă aproximativ 3,2 miliarde de euro. Adică, echivalentul bugetului anual al Ministerului Educației. Sau al tuturor autostrăzilor construite în ultimii cinci ani. Împărțit la cei 19 milioane de români, iese cam 170 de euro profit extras de la fiecare cetățean. Intră în calcul și pensionarul cu 1.800 de lei pe lună, care se gândește de două ori înainte să dea drumul la căldură.

Banca Transilvania, cea mai mare bancă din România, a raportat un profit net de 4,09 miliarde lei în 2025, în creștere cu aproape 16% față de 2024, susținut de venituri nete din dobânzi crescute cu aproape 20%, la 6,63 miliarde lei. Grupul BCR a înregistrat un profit net de 3,32 miliarde lei (658 milioane de euro) în 2025, în creștere cu 20% an pe an, prima dată când un grup bancar depășește borna de 3 miliarde lei ca profit. Economica Raiffeisen Bank a încheiat cu 1,75 miliarde lei, BRD cu 1,55 miliarde lei.

Cele mai mari zece bănci din România au acumulat aproape 97% din întregul profit al sistemului, în timp ce restul celor 22 de instituții de credit au însumat doar 2,5 miliarde lei. Sistemul este, cu alte cuvinte, profund centralizat și concentrat la vârf.

Asistăm la un paradox - criză pentru oameni, record pentru bănci. Cum e posibil? De ce criza nu afectează și băncile? Pentru că băncile nu sunt victimele crizei. Ele sunt, în bună măsură, arhitectele mecanismului care o produce.

Există câteva motoare clare ale acestor profituri. La dobânzi ridicate, banca câștigă din ambele capete. Când BNR ține dobânda de referință sus pentru a combate inflația, băncile cresc imediat dobânzile la credite. Creșterea dobânzilor la depozite, în schimb, vine lent, parțial și niciodată proporțional. Diferența, numită spread sau marjă de dobândă, se transformă direct în profit. Dobânzile ridicate și politica de modificare continuă a comisioanelor au contribuit la profitul sectorului bancar. Românul cu credit ipotecar plătește mai mult. Banca încasează mai mult. Simplu.

Băncile taxează prin comisioane pentru orice mișcare de capital. Transferuri, retrageri, extrase de cont, notificări SMS, asigurări atașate creditelor. În condițiile în care digitalizarea a redus dramatic costurile operaționale ale băncilor, comisioanele au crescut sau au rămas constante. Clientul plătește tarife din era ghișeelor fizice pentru servicii furnizate de un server.

Profiturile mari raportate de bănci vin într-un context caracterizat de o creștere modestă a economiei și încetinire a creditării, în special în ultimele luni, plus măsuri de austeritate. Cu alte cuvinte, mai puțin credit acordat, dar mai scump. Băncile au restrâns accesul populației la finanțare și l-au compensat cu prețuri mai mari pentru cei care tot au primit credit.

Statul a fost și a rămas clientul cel mai sigur. Într-un context de deficit bugetar galopant, statul român s-a împrumutat masiv de la bănci prin titluri de stat cu dobânzi atractive. Băncile au cumpărat aceste titluri cu banii depuși de cetățeni la dobânzi mici și au câștigat diferența. Practic, cetățeanul își finanțează indirect propriul stat, iar banca ia intermedierea.

 Concentrarea pieței generează o concurență redusă. Cele 29 de bănci din România au o solvabilitate de 24,36%, cu mult peste minimul de 8% cerut de Uniunea Europeană. Soliditatea nu e o problemă. Problema e că primele trei bănci controlează peste 45% din piață, ceea ce reduce presiunea concurențială pe prețuri și comisioane. Clientul nu are unde altundeva să meargă sau nu știe că are.

Ce ar trebui să facă România pentru 2026? Problema nu e că băncile fac profit, ci că profitul e disproporționat față de valoarea adăugată reală pentru societate și că regulile jocului favorizează structural creditorul față de debitor. Un impozit progresiv pe activele nete, similar modelului aplicat în Ungaria sau parțial în Franța, ar genera venituri suplimentare la buget fără a destabiliza sistemul. Băncile cu active peste 100 miliarde lei ar putea plăti o cotă mai mare.

BNR are instrumentele necesare pentru a impune limite la diferența dintre dobânda la credite și cea la depozite. Mai multe state europene au astfel de mecanisme de protecție a consumatorilor. România le-a discutat, nu le-a implementat. O marjă maximă de 4-5 puncte procentuale ar reduce profiturile artificiale fără a afecta creditarea sănătoasă.

Un stat care se împrumută cu 10-12% de la propriile bănci comerciale transferă povara datoriei publice indirect tot la cetățean, prin comisioane și dobânzi mai mari, banii depuși la bancă finanțând titluri de stat în loc să ajungă în credite productive. Diversificarea surselor de finanțare publică și reducerea deficitului sunt singurele soluții structurale.

Banca de stat a României, CEC Bank, ar trebui să devină un instrument de politică publică, contrabalans activ pe piață oferind credite mai ieftine pentru categorii vulnerabile, dobânzi mai bune la depozite pentru pensionari, finanțare preferențială pentru IMM-uri în regiuni defavorizate. Acum, CEC Bank există și funcționează, dar nu își asumă misiunea de politică publică pe care ar putea-o juca.

Când România taie pensii speciale, crește TVA-ul sau îngheață salarii în sănătate, iar în același an băncile bat record după record, nu e vorba de o coincidență nefericită. E vorba de un set de reguli care favorizează capitalul față de muncă, creditorul față de debitor, acționarul față de contribuabil. Schimbarea e posibilă. Necesită voință politică, nu miracole economice.