De foarte, foarte mulți ani, interpretăm, fredonăm, adeseori cu emfază, cu patetism la competițiile sportive, cu încrâncenare și mândrie la sărbătorile naționale cu conotație istorică, versurile Imnului Național: „ Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,/ În care te-adânciră barbarii de tirani!”. Sună bine, sună frumos, reverberează mobilizator, per sempre, poemul „Un răsunet" al lui Andrei Mureşanu, tribun al Revoluției de la 1848.

Din păcate, cu „deșteptarea” avem o problemă de fond noi, românii. De-a lungul vremii, am scăpat de tiranii care, vorba poetului, ne adânciră în somnul cel de moarte, însă nu prea pare că ne-am trezit, deșteptat, nici nu am devenit mai înțelepți. Românii sunt încă majoritar „adormiți”, anesteziați prin demagogie, minciună și manipulare politicianistă, se trădează unii pe ceilalți pentru propriile privilegii și profit. Rămâne în continuare de actualitate sindromul nedreptății de la vârful țării, injustiția și lipsa de dreptate, manifestate implicit prin puterea judecătorească, prin magistrații lipsiți de răspundere care au ajuns să fie premiați prin pensii speciale și pensionări anticipate, fără să facă nicio rânduială în sistem. Românii îi perpetuează pe aceeași spoliatori să-i conducă, par victima subjugată de călău, câtă vreme adormirea nației are o cauză fundamentală: lipsa de școală, educație și carte, decăzute în dizgrație, chiar repudiate.

În lucrarea sa fundamentală „Psihologia poporului român” (atenție, în 1937!), Constantin Rădulescu-Motru observă că românul așteaptă ca soluțiile să vină de la o entitate superioară – statul, o putere străină sau divinitatea – în loc să și le asume prin efort propriu. Citez: „Românul așteaptă totul de la alții și de la stat; el personal nu se crede în stare de nimic, când e vorba de o întreprindere care cere sforțări metodice”.

Într-un cadru social ale cărui reguli sunt mimate și aplicate discreționar, încrederea în instituții și în semeni se erodează. Motru identifică o suspiciune și neîncredere generalizate față de autorități, față de străini și, cel mai grav, față de alți români. Această neîncredere împiedică formarea unui spirit civic autentic și a unei acțiuni colective eficiente.

Individualismul românesc, observă el, nu este cel productiv, de tip occidental, care afirmă autonomia persoanei în cadrul unui contract social respectat. Este, mai degrabă, un individualism negativ, anarhic, în care fiecare încearcă să-și maximizeze câștigul personal prin ocolirea regulilor, considerând comunitatea nu un proiect comun, ci o arenă a competiției pentru resurse limitate. Cooperarea devine dificilă, deoarece parteneriatul este privit cu suspiciune, ca o potențială capcană.

Motru critica, la vremea sa, lipsa de tenacitate și de urmărire metodică a unui scop pe termen lung. În locul carierei construite pas cu pas, apare figura „arivistului” – personajul care, prin viclenie, relații și specularea conjuncturilor, atinge o poziție înaltă fără a avea meritul corespunzător. Acest model subminează etica muncii și instaurează convingerea că efortul onest și metodic este calea fraierilor, nu a învingătorilor. Oare s-a schimbat ceva în prezent?

Din perspectiva secolului XXI, analiza sa rămâne tulburător de actuală. Fenomene precum corupția endemică (ca triumf al formei asupra fondului în actul de guvernare), clientelismul politic (ca manifestare a neîncrederii în meritocrație), calitatea fluctuantă a serviciilor publice și dificultatea de a realiza proiecte naționale de anvergură pot fi privite ca simptome contemporane ale acelorași maladii identificate de Motru.

Așadar, nu ne-am prea deșteptat în ultimul secol (de la vremea scrierilor marelui gânditor român, Constantin Rădulescu-Motru), oricât am fredona Imnul Național, oricât ne-am dori și oricât unii ne-am căzni din răsputeri. Cu toate acestea, ne rămâne speranța deșteptării românilor cândva…

La mulți ani, tuturor celor cu adevărat deșteptați, de ziua Imnului Național!