„Și numele meu cât de mare apare și unde?”, m-a întrebat cu o atitudine arogantă, de superioritate.

Omul căruia venisem să-i cer sprijin financiar pentru tipărirea proiectului cărții mele, nici măcar nu deschisese manuscrisul. Proiectul printat stătea pe masă între noi, cu colțurile îndoite de cât îl purtasem pe la edituri. Mi-am tras mâneca fâșului peste cusătura desfăcută de la manșetă și i-am arătat pagina unde puteam consemna mulțumirile pentru potențialii sponsori ai cărții.

„Acolo nu se uită nimeni. Puneți-mi numele mai în față.” - a replicat iritat. Și-a privit ceasul. „Vedeți dumneavoastră cum faceți. Doar la vorbe vă pricepeți…” - a continuat pe un ton ironic, aproape malițios.

Mi-am și închipuit coperta. Numele lui sus, cu litere mari, al meu sub titlu, cât o notă de subsol.

De doi ani îi învățam copiii să înțeleagă ce citesc și să scrie cu vorbele lor. Tatăl lor mă întreba numai de notele lor. Odată îi spusesem că cel mic scrisese o pagină despre el. Era acolo o frază greșită pe care în mod deliberat n-o corectasem. „Trimiteți-mi pe telefon.”, mi-a zis. Am fotografiat pagina cu telefonul și i-am trimis-o în aceeași seară. Bifele de sub mesaj au rămas însă gri, nici măcar nu a deschis mesajul. A doua zi, băiatul său m-a întrebat dacă tatăl său apucase să-i citească scrierea.

Am strâns manuscrisul, cartea mai putea aștepta. Băiatului său nu-i găsisem încă un răspuns potrivit.

Tatăl a ieșit pe hol să vorbească la telefon. Pe scară s-au auzit pași mărunți și cel mic a coborât cu un caiet. Acesta, când m-a văzut cu fermoarul tras până sus, gata de plecare, s-a oprit pe ultima treaptă.

„Azi nu facem?”, m-a întrebat el curios.

„Joi. Azi am venit cu altă treabă.”

A ținut caietul strâns la piept. „Dar am schimbat ce am scris atunci. Vreți să auziți?”

Venisem doar să solicit sprijin pentru cartea la care omul acela nici măcar nu s-a uitat. Băiatul său însă cerea mult mai puțin.

Am tras fermoarul în jos. Mâneca a alunecat și cusătura s-a văzut din nou. N-am mai ascuns-o. Băiatul s-a așezat lângă mine. Masa era prea departe, așa că și-a sprijinit caietul pe printul cărții de pe genunchii mei și a deschis la o pagina plină de ștersături.

„De la început?”, m-a întrebat.

„De la început.”