Sarabanda protestelor publice, sutele de mii de protestatari, care au ieșit consecvent în piețele publice, revoltați pe manevrele nocturne ale Guvernării PSD – ALDE, pe seama ordonanței privind dezincriminarea abuzului în serviciu și protejarea unor infractori sub acoperire politică penală, au bulversat România. Au creat prilejul unor dezbateri reverberate prin mass-media, privitoare la însăși fundamentele statului de drept, ale democrației, dacă aceste asumări ale organizării statale mai sunt veritabile și funcționale în România zilelor noastre.
Cu alte cuvinte, au revenit în retorica publică noțiuni de bază ca „demos” – popor, şi „kratos” – putere, adică puterea poporului. Cât este de legitimă actuala putere politică, cât este de drept ca în numele a circa trei milioane de votanți, dintr-un total de 18 milioane, adică vreo 18 la sută, să guverneze autoritar, ignorându-i pe toți ceilalți?! Dacă democrația este fondată în esența sa, după cum susține Vladimir Volkoff, doar pe cantitatea de votanți și nu pe calitatea acestora, atunci, în mod fatidic, „într-o democrație, în mod necesar, întotdeauna, prin definiție, cantitatea este mai importantă. Gândirea democratică face abstracție de calitatea alegătorului. Asta mă șochează”.
Sau după cum o descria cinic dar plastic Benjamin Franklin: „Democrația e atunci când doi lupi şi un miel votează ce să mănânce la prânz. Libertatea e atunci când mielul, bine înarmat, contestă votul”… Preocupat de același subiect controversat, în «Criza lumii moderne», René Guénon scria: „Însuşi fondul ideii democratice este acela că un individ are exact aceeași valoare ca şi altul, deoarece sunt egali numeric, cu toate că ei nu pot fi niciodată egali altfel decât numeric”.
De-a dreptul fatalist, Seneca mergea până la a afirma că „opinia mulțimii este indicele răului cel mai mare”, iar Gandhi observa că „eroarea nu devine adevăr înmulțindu-se”.
Tot regimuri de sorginte democratică au făcut ca marele filosof Socrate să fie condamnat la moarte, acuzat că deși este un om iscusit, „cugetă la cele din cer şi cercetează toate câte se află sub pământ şi face să învingă judecata strâmbă”. Iar Napoleon al III-lea a fost ales democratic în cel de-al doilea imperiu francez, precum și Adolf Hitler în postul de Cancelar al Reichului, validând conceptul conform căruia idealurile democratice au generat cele mai draconice totalitarisme politice. Să nu omitem nici exemplele recente, Marea Britanie care s-a rupt de Uniunea Europeană, după ce s-a demonstrat că o parte semnificativă dintre votanții englezi a recunoscut, ulterior scrutinului electoral, că nu prea au știut despre ce e vorba, adică ce au votat.
Suntem îndreptățiți așadar să ne păzim! Și să nu uităm de temeiurile generoase ale concepției originale a democrației, anume că este bine ca membrii unui anumit grup să-şi aleagă conducătorii şi că e bine ca acești conducători să ducă la îndeplinire mandatul care le-a fost acordat, adică să respecte opinia celor care i-au instalat în funcție. Churchill a afirmat că: „Democrația este cel mai rău dintre toate regimurile, cu excepția celorlalte”. Iar Henry Ford scria că „Democrația al cărei partizan sunt este cea care le dă tuturor aceleași șanse de reușită …potrivit capacității fiecăruia”… „Cea pe care o resping este democrația care pretinde să acorde numărului autoritatea care aparține de drept meritului”.
Așadar, să ne bucurăm de privilegiile statului democratic, admițând că nicio formă de organizare politică statală nu este pe acest pământ perfectă. Democrația funcționează în România, chiar dacă într-o manieră originală, adeseori discutabilă, și se cuvine să o apărăm, nu doar prin puterea cantității, ci armonizând așteptările generale cu calitatea unor oameni politici și a proiectelor asumate electoral în mod responsabil și onest. Nu vă îndoiți de democrație, nici de statul de drept, ci de cei care le traduc subiectiv oneros, în numele unei cantități discutabile de „votaci” înșelați și orbiți prin promisiuni, manipulare și minciună.
Sursa foto: someseanul.ro