Suntem o țară liberă, atât de liberă încât adeseori libertatea, prin sine condiție principial supremă a existenței sociale democratice, devine dureroasă, supărătoare prin manifestările degenerescente. Nemulțumește atunci când libertatea votului este asumată doar de către o minoritate, când 30 la sută decid, pe fond general de neimplicare, dezinteres și neparticipare electorală, destinele tuturor celorlalți. Ofuschează atunci când o minoritate culturală sau etnică utilizează libertatea ca permanent prilej și factor de provocare, conflict și presiune, prin agresiune și lezarea majorității. Deprimă atunci când libertatea este pretext pentru săvârșirea de infracțiuni pentru unii români care își caută împlinirea în afara hotarelor țării iar imaginea faptelor reprobabile ale acestora devine emblematică pentru însăși România. Inhibă atunci când, în numele libertății de exprimare, prin mass-media se consacră, în goana furibundă după audiență și rating, genul știrilor horror, când faptele de la periferia actualității, cruzimile și negativismele halucinante țin agenda „breaking-news-urilor”, când „bad-news-ul” strivește vorace orice pretenție de libertate a informațiilor pozitive. Năucește atunci când spectatorul, covârșit de avalanșa reflectărilor sordide, tăvălugit de sindromul apocaliptic al spaimelor perpetue, simte nevoia îngurgitării unor pastile antidepresive sau apelează la asistență de specialitate. Și aș putea continua seria narativă a libertăților prost înțelese, supărătoare, contagios-maladive prin sindromul manifestărilor acestora…
Am apelat la acest excurs introductiv văzând coțcăria inhibitoare care ridiculizează până și competiția candidaturilor la președinția României. O altă libertate eronat pricepută și asumată de către unii politicieni prea plini de sine, vanitoși și egoiști. Chiar dacă în reflexul mental comun mai există, pe alocuri, reminiscențe de lideri providențiali, de „tătuc” salvator pentru nație, de „el lider maximo”, experiențele politice democratice de mai bine de două decenii ne demonstrează că această imagine factuală nu mai are nicio legătură cu România reală. Poate fi valabilă, eventual, într-o dictatură dar într-un stat de drept este doar o plăsmuire inadecvată.
Președintele are puteri determinate constituțional, el reprezintă statul român şi este garantul independenței naționale, al unității şi al integrității teritoriale a țării. Președintele veghează la respectarea Constituției şi la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate, de asemenea, atribuțiile sale privesc și reprezentarea statului român în relațiile externe. Președintele nu conduce nici Guvernul, nici Parlamentul, nici nu subordonează vreo altă putere a statului.
Cunoscând aceste atribuții prezidențiale, consider că se impune cu evidență faptul că funcția, prin persoana în cauză, se cuvine să reprezinte, în calitate de mecanism instituțional reglator, în primul rând, un factor de echilibru. Președintele trebuie să fie un bun și eficient mediator, să își respecte cuvântul dat asumându-și determinant rolul de etalon, reper și exemplu. Aceste judecăți privesc normalitatea și viitorul, neregăsindu-se nici în trecutul răvășitor al confruntărilor permanent conflictualiste dintre puterile statului, nici în prezentul nesăbuit gregar și fortuit scandalos de la cel mai înalt nivel al statului român.
Tocmai pentru că țara are nevoie de o primenire în acest sens, taman pentru că se polarizează două orientări, două blocuri politice dominant reprezentative pentru stânga și dreapta eșichierului, evident pentru maximizarea șanselor greoi închegatei drepte și a candidatului său, se impune cu necesitate solidaritatea. Când stânga defilează triumfalist cu un singur candidat, cu atât de mincinosul, cameleonul, ,,insuficientul, nearticulatul, imprevizibilul dominat de carență structurală și tropism” Victor Viorel Ponta (după cum inspirat îl caracterizează Andrei Pleșu), dreapta pare a se risipi printr-o pleiadă de candidați, chiar înainte de startul competiției electorale prezidențiale. Îi vedem, aliniați declarativ pe dreapta, clamându-și pretențiile și dorința imperativă de a candida pe Călin Popescu – Tăriceanu, Viorel Cataramă, Ioan Ghișe, Cristian Diaconescu, Monica Macovei și încă unul dintre cei care vor fi desemnați de către Alianța Creștin Liberală PDL-PNL, respectiv Cătălin Predoiu sau Klaus Iohannis. E un abuz destructiv de libertate electorală, mai bine zis de libertinism electoral din dreapta spectrului politic care conduce spre confuzie, iritare și, probabil, devălmășie la vot. O inflație egoistă de candidaturi ale dreptei sporește șansele adversarului în postura de candidat suveran al stângii.
Pricep asta foarte bine toți „catindații” dar egoismul, îngâmfarea, trufia, orgoliile și infatuarea cântăresc mai mult în balanța (auto)evaluărilor iar interesul politicianist personal îl bate, îl surclasează net pe cel general. Votul nu este însă un „loz în plic”, nu este un noroc întâmplător, nu este un hazard imprevizibil, impredictibil. Se bazează pe o promovare atentă și riguroasă, pe analize și studii de specialitate, o campanie electorală pentru președinție se câștigă numai într-o echipă puternică și presupune nenumărate resurse umane și materiale, costisitoare apariții implicit mediatice, raportabile unei competiții naționale. Știu și asta cei în cauză, conștientizează că nu au cum răzbi solitar fără un suport solid și, totuși, plusează, perseverează grandoman. Una peste-alta, vor culege niște voturi mai mult sau mai puțin întâmplătoare, însă, chiar răzlețe, acestea pot fi determinante în această confruntare antinomică dintre stânga și dreapta. Rămâne să-i judecați individual la urna de vot pe cei care vor forța logica matematică a interesului general pentru egoismul autoreferențial, egocentrist, și jalnice tentații de glorii personale. Votul rămâne măsura justă a libertăților noastre, fie că rezultatul electoral ne convine, fie că nu…