Avem vocația tragediei. Am ajuns să rezonăm în solidar doar la întâmplări zguduitoare, la catastrofe epice, ne mai unesc pe alocuri nenorocirile și câteodată, programatic, moaștele… iluzia sfinților. Românii fac coadă la pupatul de cruci și „chip cioplit”, se calcă în picioare la aghiazmă și concurează pentru aprinsul de lumânări, punându-și nădejdea că divinul le va rezolva deopotrivă problemele lumești, îmbiindu-i mai apoi candid și mărinimos la ospățul veșniciilor cerești.
Unii mai puțin preocupați de tentațiile paradisiace ale vieții de apoi, își cumpără și zămislesc cotidian propriile raiuri terestre. Le prețăluiesc după putințe revendicându-le de prin politică, guvernări, administrație publică sau afaceri, de regulă călcând pe cadavre, înșelând sau fentând fără scrupule bugetul statului… Statul a fost dintotdeauna premeditat și deliberat șubrezit, dovedindu-se printr-o nevolnicie dedicată cel mai slab administrator al interesului și banului public. Drept urmare, business-ul cu banul public a constituit și calea cea mai rapidă de înavuțire a majorității „băieților deștepți” din România ultimului sfert de secol.
M-au parcurs aceste gânduri văzând morții și răniții, familiile distruse și drama sutelor de victime ale unui incendiu dintr-un club situat în centrul Capitalei. Este un eveniment tragic dar ilustrativ și elocvent pentru România zilelor noastre, unde a ajuns să se poată orice. Acel club nu funcționa legal. În țara noastră însă, legea se negociază prin „cotizație” la autorități iar corupția endemică închide ochi, anihilează competențe și lasă instituțiile statului inerte. Un primar declara senin la fața locului că are conștiința împăcată: clubul avea autorizație de funcționare din partea primăriei și chiar fusese, de formă, amendat, dar, legal, nu putea dobândi autorizația respectivă, fără avizele necesare anticipat de la Inspectoratul pentru situații de urgență (pompieri) și Direcția de sănătate publică (documente inexistente în speță). Nu mai vorbim de lucrările și autorizările necesare privind schimbarea de destinație a imobilului, condițiile speciale de acces și evacuare în situații de urgență pentru spațiile cu destinația respectivă, autorizația de construire ș.a. Primarul se făcea că nu știe de reglementările cu pricina care-l plasează într-o evidentă culpă, la fel și pe administratorii puși pe căpătuială ai clubului.
Conștiința de tip tranzacțional a ajuns să-i caracterizeze pe o bună parte dintre români. O solidarizare parșivă a jumătăților de măsură prin care părțile consimt că, deși nu este în regulă, totul se negociază în temeiul compromisului cu legea, al micii înțelegeri, prin târguiala ieftină devenită refren existențial: „las-o, măi, că merge așa!”. Iar când, din păcate, nu mai merge așa, chiar dacă ne-am obișnuit complice și ne-am complăcut reciproc avantajos, asistăm la un dezastru asemenea celui din clubul „Colectiv” al vinovățiilor.
Descoperim așadar siderați și buimaci, treziți brutal dintr-un somn profund și prelung al conștiințelor, consecințe dezastruoase, răvășitoare. Prea târziu! Căutăm resemnați vinovății pentru viețile nevinovate spulberate. Ne (re)unește în sfârșit ceva: compasiunea. Ne adună durerea (ab)surdă, revoltătoare…
Să nu uităm însă de îngăduința lașă, de dezinteresul, delăsarea și neimplicarea în a sesiza și sancționa la timpul potrivit iresponsabilitatea sau abuzul autorităților, indiferent de rangul acestora. Să nu ignorăm actuala lipsă de solidaritate și inapetența civică, să ne gândim la tot mai plăpânda societate civilă și firava sa voce publică, de care suntem cu toții responsabili. În România, e cazul să schimbăm fundamental ceva!
Dumnezeu să-i ierte!