Mandatul președintelui Klaus Iohannis se încheie cu un bilanț care ridică numeroase semne de întrebare cu privire la capacitatea României de a-și asuma un rol mai activ în politica externă. În ciuda unor oportunități evidente, statul român a ratat importante oportunități și a rămas, în mare parte, un actor marginal în cadrul Uniunii Europene și NATO.

Spre deosebire de state mult mai mici, precum țările baltice, care au reușit să-și consolideze poziția strategică în cadrul NATO, România nu a reușit să iasă din postura de actor secundar. Estonia, Letonia și Lituania au izbutit să atragă resurse considerabile pentru securitate și au devenit voci proeminente în dezbaterile privind politica de apărare a Europei. În schimb, România a preferat un rol pasiv, mulțumindu-se cu statutul de „elev cuminte” al NATO, fără a genera inițiative notabile.

Mandatele lui Klaus Iohannis a fost marcat de o prezență slabă a României în politica externă. Spre deosebire de Polonia sau țările baltice, care au avut inițiative clare și au influențat agenda europeană, Bucureștiul a rămas, în mare parte, un actor de fundal. Polonia, de exemplu, a devenit un partener strategic cheie pentru SUA și UE, atrăgând resurse considerabile pentru apărare și influențând deciziile majore legate de securitatea europeană.

România, deși beneficiază de o poziție strategică importantă la Marea Neagră, nu a valorificat acest atu în relația cu aliații săi. Administrația Iohannis și oamenii desemnați de acesta în fruntea Ministerului Afacerilor Externe nu au excelat prin inițiative sau prin capacitatea de a impune subiecte esențiale pe agenda internațională. Diplomația românească în general s-a caracterizat printr-o atitudine reactivă, fără a genera teme de interes major pentru Uniunea Europeană sau NATO.

De asemenea, lipsa unei strategii coerente de promovare a intereselor naționale a făcut ca România să fie percepută ca un stat obedient, lipsit de inițiativă. Această atitudine a contribuit la menținerea unei imagini de actor previzibil, dar nesemnificativ pe scena internațională.

La Bruxelles și Washington, România continuă să fie privită ca un partener de nădejde, dar lipsit de influență reală. Deși a evitat crize majore sau confruntări deschise, România nu a reușit să devină un jucător influent în dezbaterile strategice majore.

Un exemplu clar este reprezentat de dezbaterile privind autonomia strategică a Uniunii Europene și crearea unei armate europene comune. Deși România ar fi avut un interes direct în astfel de proiecte, contribuția sa a fost minoră, fără a genera dezbateri consistente sau propuneri concrete.

Ascensiunea populismului în Europa a determinat o fragmentare a alianțelor tradiționale, iar România nu a reușit să profite de acest context pentru a-și redefini poziția. Dacă Polonia a devenit un centru de influență pentru grupurile conservatoare din Europa, iar statele baltice au consolidat alianțe strategice puternice cu SUA și NATO, România a rămas relativ izolată și lipsită de inițiativă.

Chiar și în contextul crizei de securitate generate de invazia Rusiei în Ucraina, România a avut un rol limitat în formularea strategiilor de răspuns, preferând să adopte o atitudine de conformare la deciziile luate de aliați, în loc să fie un motor de inițiativă diplomatică.

România ar fi putut deveni un centru de excelență în domeniul securității și al gândirii strategice în Uniunea Europeană, având avantajul unei poziții geografice strategice și al unei relații solide cu NATO și SUA. Cu toate acestea, lipsa unei viziuni clare a făcut ca țara să nu profite de acest potențial.

Un exemplu concret este inexistența unui institut de reflecție strategică cu influență reală în politicile UE, similar cu cele din Polonia sau Franța. Astfel, România a ratat oportunitatea de a deveni un actor esențial în formularea politicilor de securitate ale Uniunii Europene.

Finalul mandatului lui Klaus Iohannis lasă România într-o poziție marginală pe scena internațională. Deși a evitat derapaje majore, politica externă a fost caracterizată prin lipsa de inițiativă și incapacitatea de a transforma România într-un actor cu influență reală. Această abordare trebuie reconsiderată de viitorii lideri politici, dacă țara dorește să aibă un cuvânt mai important de spus în structurile europene și transatlantice.