Am participat, zilele trecute, la Târgu-Mureș, la o manifestare care a reunit, într-un forum civic, mai multe organizații neguvernamentale și reprezentanți ai comunității românești din județele Mureș, Harghita și Covasna. Fără tăgadă, un eveniment de înaltă ținută, în cadrul căruia am asistat la o trecere în revistă a nedreptăților, asupririlor istorice și a pogromului de care au avut parte și mai au românii din centrul țării, fiind expuse, totodată, unele probleme care privesc prezervarea identității naționale și care țin de drepturi precum și libertăți fundamentale, nesoluționate adecvat nici până azi. Au fost punctate abuzurile și ilegalitățile privind retrocedarea unor imobile și terenuri, jaful pădurilor transilvane, ca rod al complicității unor cercuri de interese politicianiste, complotul serviciilor secrete din afara României, pe fondul slăbiciunilor și a lipsei manifeste de autoritate din partea unor instituții aparținând statului român.
Din păcate, problemele sesizate sunt aceleași, în România postrevoluționară, de aproape un sfert de secol. Nu s-a schimbat nimic semnificativ în privința situației reale a românilor deveniți o minoritate neglijabilă, oprimată, și care se caută a fi asimilată forțat în județele Harghita și Covasna. Dinspre această zonă a țării, parcă abandonată tacit, se mai aud doar ecouri belicoase, înspăimântătoare, ale râvnitei autonomii teritoriale pe criterii etnice și se aprind, la răstimpuri, făcliile intoleranței, ale instigărilor separatiste și segregaționiste. Organizațiile societății civile protestează permanent și vehement pe această temă, incriminează dezinteresul politicianist, veșnicele promisiuni rămase fără acoperire și invocă dezinteresul național și trădarea.
Problemele doar s-au acutizat de-a lungul ultimilor ani iar cei care mai poartă încă stindardul apărării identității culturale și naționale prin „HARCOV” au cam îmbătrânit, fiind invariabil aceiași. Oricât ar fi de supărător pentru puritanii idealiști ai cauzei naționale, trebuie recunoscut că organizațiile neguvernamentale cultural-patriotice, reprezentanții societății civile din centrul țării, deși luptători bine intenționați, și-au pierdut din vigoare, concomitent cu diluarea reprezentativității și a legitimității lor. Sunt tot mai risipiți de interese divergente, de complicități politicianiste, iar pentru a putea supraviețui instituțional, au făcut compromisuri menite a le asigura finanțările și resursele necesare existenței și continuității. Nu și-au mai putut însă adapta eficient militantismul pentru cauza națională, nici acțiunile, nici mesajele lor n-au mai rezonat în timp, într-o manieră pragmatică, la realitățile actuale. Astfel, cel mai adesea lipsiți de limpezime, s-au cantonat în discursuri patriotarde sterile, retorici fataliste și lamentații autovictimizante, monologuri insipide și fără de sfârșit. E cu atât mai dificil ca într-o izolare searbădă, într-o abordare atemporală și inconcretă, să mai dobândești sau cultivi adepți ai valorilor naționale sau să-i atragi pe cei tineri, adică să aspiri la o cuvenită și necesară continuitate.
De altfel, s-a demonstrat că doar discursurile sforăitoare, patriotismul cabotin de paradă, tipic declamativ, și politicianismul găunos disimulat patriotard, au compromis și îngropat, în România, lideri și formațiuni politice care au încercat să speculeze perfid și injust patriotismul și sentimentele naționale. S-a evidențiat astfel că patriotismul sau naționalismul nu se măsoară cu vreo unitate retorică sau metrică de măsură, nici cu șublerul, nici cu imprecația sau declamația, nici cu suma vocalizelor aliniate mai mult sau mai puțin gregar în spatele unui meschin interes subiectiv… Ține mai mult de volumetria faptelor binecuvântate așezate la temelia sa.
Nu ajunge să organizăm forumuri numărând ore de discursuri inutile, fade, teoretizante, și să frământăm finalmente, de formă, rezoluții fără de țintă concretă ale societății civile. Nu e suficient să solicităm DNA-ului sau altor instituții abilitate ale statului clamând în eter, de la mare distanță, să se autosesizeze, atunci când invocăm un abuz, când constatăm o ilegalitate sau un tratament injust, culpabilizant, discriminatoriu, la adresa unui cetățean, indiferent de etnia acestuia. Nu mai e loc de lamentări, tânguiri și văicăreli identitare, așteptând ca pronia divină sau cineva miraculos de la București să-și facă o cuvenită datorie. Consider că, înainte de toate, se impun asumate și individual responsabilități, mai ales că justiția a demonstrat, în ultimii ani, că impune eficient respectul legii, chiar la modul performant, precum și alte instituții ale statului de drept.
Mai mult decât atât, când unele legi nu sunt bune, când se impun a fi adăugite, completate sau modificate, adresați-vă politicienilor, parlamentarilor pe care i-ați votat și mandatat cu încredere, cereți-le imperativ, la modul concret, să vă susțină demersurile. Am participat la multe manifestări similare, cu caracter cultural-patriotic sau civic, și, întotdeauna, am asistat la parada nevolnică a generalităților, la contabilizarea unor eșecuri și vinovății epidemice, niciodată nu mi s-a transmis vreo propunere certă, palpabilă, menită să materializeze prerogativele și competențele mele legale. Prin urmare, consider că se impune o schimbare de optică și abordare, este necesară adaptarea patriotismului și a civismului la pragmatismul realităților naționale din zilele noastre. Suferim de maladia învinovățirilor, cel mai adesea dăm vina pe altcineva pentru propriile neputințe.
Înainte de a fi critici cu toți ceilalți, este cazul să judecăm dacă fiecare dintre noi și-a făcut pe deplin datoria de român.