În urmă cu 132 de ani, la 22 august 1890, pleca către împărăția și veșnicia dumnezeiască unul dintre cei mai importanți scriitori ai literaturii române, poetul, dramaturgul (creator al teatrului românesc), folcloristul, fondatorul Academiei Române, Vasile Alecsandri.

Este astfel evocat de Mihai Eminescu în poemul „Epigonii”: „Ș-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr și ferice,/ Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice,/ Ce cu basmul povestește - veselul Alecsandri…”

Opera sa are un pronunțat ton militant, vădit deopotrivă prin piese de teatru și poezii cu un puternic caracter mobilizator.

În martie 1848, a apărut poezia sa ”Către români”, mai târziu cu titlul „Deșteptarea României”, poezie care a circulat pe foi volante.

De asemenea, o primă versiune a „Horei Unirii” datează chiar din 1848, aceasta fiind publicată în „Foaie pentru minte, inimă și literatură”.

În anul 1856, pe când era angajat în lupta pentru Unire, Vasile Alecsandri a scris (reluând ”Hora Ardealului”) ”Hora Unirii”.

Iată un fragment drag sufletului meu din poezia „Către români” („Deșteptarea României”):

„Nu simțiți inima voastră că tresare și se bate?

Nu simțiți în pieptul vostru un dor sfânt și românesc

La cel glas de înviere, la cel glas de libertate

Ce pătrunde și răzbate

Orice suflet omenesc?

Iată! lumea se deșteaptă din adânca-i letargie!

Ea pășește cu pas mare cătr-un țel de mult dorit.

Ah! treziți-vă ca dânsa, frații mei de Românie!

Sculați toți cu bărbăție,

Ziua vieții a sosit!

…

Fericit acel ce calcă tirania sub picioare!

Care vede-n a lui țară libertatea re-nviind,

Fericit, măreț acela care sub un falnic soare

Pentru Patria sa moare,

Nemurire moștenind.”