Vă propun o excursie meditativă, într-o binecuvântată zi de duminică… O poezie pe care am scris-o cugetând asupra mizelor noastre existențiale și a rostului vieții, prin raportare la zdroaba și viteza cotidiană, la truda și caznele prin care ne risipim clipele, din lăcomie, pentru a aduna și consuma. Pentru a ne integra, de fapt, curentului globalist, consumerist, care ne devorează sufletele răvășitor, copleșitor, irepresibil.\Lumea toată-i vânzoleală
Toți plătim silnic tribut
Al vitezei mondiale
Chiar și viața ne-a scăzut
Îmbrâncind după onoruri
Râvnind vaduri materiale
Ne-ajunge acut sfârșitul
Cu stresul din arteriale
Pieri cu gloria în mână
Când stai cocoțat pe creste
Nu te întreabă nicio boală:
Care-i rangul tău, maestre?
Astăzi nu mai vreau putere
Doar calic să fiu îmi vine
Pieri tu, piază rea, avere
Râd toți faliții de tine
Simplu vreau să-nchin iubirea
Celor fără de prihană
Ce și-au împlinit menirea
Dăruind tot de pomană
Cu spiritul la-ndemână
Și-un bagaj mare de vise
Fug dup-a cărții fântână
Și-ale înțelepciunii înscrise
Sunt aproape preț de o mână
Pentru orice căutare
Nu te stinge prin furtună
Râvnind la mărgăritare
Poți să ai castele-n suflet
De-nțelept vei ști să afli
Nu rămâi fără răsuflet
Umblând poturi ca să umfli
Dacă tot ai doar o viață
Ia aminte cu măsură
Poți fi înțelept în față
Sau sfârșit după bravură
Mie drept mi-a spus bunicul
Împăcat cu rostul său
Bogăția e ca focul
Stai cu Dumnezeul tău!(Marius Pașcan, din volumul „Căința de a fi”)