România a ajuns în punctul acela absurd în care toată lumea are dreptate separat, dar nimeni nu mai poate construi nimic împreună.

Bolojan spune că nu vrea guvern tehnocrat, nu vrea guvernare cu PSD și, firește, nu vrea vreo aventură cu extremiștii. Grindeanu spune că nu vrea cu Bolojan, adică nu vrea cu președintele PNL. USR merge pe aceeași linie cu PNL. UDMR spune că guvernul tehnocrat nu este o soluție, dar nici nu pune pe masă o formulă limpede, funcțională, cu majoritate parlamentară verificabilă.

Pe românește, avem o ecuație politică în care fiecare partid a încercuit cu roșu ce nu acceptă, dar prea puțini mai scriu cu pix albastru ce își asumă.

Asta nu mai seamănă a negociere. Seamănă a concurs național de linii roșii. Iar problema e că România nu poate fi guvernată din refuzuri. Nu se plătesc pensii din declarații. Nu se reduc deficite din conferințe de presă. Nu se apără direcția pro-occidentală a țării cu fraze frumoase, rostite din tranșee politice diferite.

Poate fi președintele Nicușor Dan genial la matematică, dar politica are o cruzime pe care nici algebra nu o iartă: fără voturi, nu există majoritate; fără majoritate, nu există guvern; fără guvern, există doar criză, improvizație și teren liber pentru cei care abia așteaptă să transforme nemulțumirea publică în combustibil extremist.

Așadar, întrebarea nu este cine pare mai curat în poza de partid. Întrebarea este cine are luciditatea să salveze țara de blocaj, fără să-i amaneteze direcția occidentală. Fiindcă România nu are nevoie de încă o demonstrație de orgoliu, vanități și egoism politic. Are nevoie de o soluție. Nu de aritmetică electoralistă. De răspundere politică.