În inima Ardealului, acolo unde istoria a dăltuit adânc în piatră și suflet, s-a născut în această zi (1 aprilie 1881) o voce care avea să devină ecoul durerilor și speranțelor unui neam întreg: Octavian Goga. Mai mult decât un poet, Goga a fost o conștiință, un stindard al patriotismului românesc într-o vreme a încercărilor grele.

Patriotismul lui Goga nu era unul rece, de cancelarie, ci unul visceral, arzător, hrănit din seva pământului transilvan pe care îl iubea cu disperare. În versurile sale, nu găsim doar măiestrie artistică, ci simțim pulsul viu al suferinței românilor aflați sub stăpânire străină. Fiecare cuvânt pare îmbibat în lacrimile și în sângele celor care visau la libertate și unitate.

Poezia lui a fost luptă, lacrimă și cântec de trezire.

„Eu am crezut întotdeauna că poetul nu e numai un mânuitor de cuvinte, ci și un stegar al conștiinței naționale.” (Octavian Goga)

Patriotismul său n-a fost niciodată doar vorbă, ci chemare profundă către dreptate și libertate. În fiecare vers al său pulsează iubirea față de Ardealul drag, pământul strămoșilor și visul unei Românii unite.

Astăzi, citindu-l pe Goga, se cuvine să cugetăm la distanța și diferența prin raportare la cei care azi clamează patriotismul în mod demagogic, gregar, propagandistic, și adevărații patrioți care au făurit prin faptele lor România de azi.

Dumnezeu să-i vegheze odihna și să-i reverbereze memoria veșnic!

Noi

La noi sunt codri verzi de brad

Și câmpuri de mătasă;

La noi atâția fluturi sunt,

Și-atâta jale-n casă.

Privighetori din alte țări

Vin doina să ne-asculte;

La noi sunt cântece și flori

Și lacrimi multe, multe…

Pe boltă, sus, e mai aprins,

La noi, bătrânul soare,

De când pe plaiurile noastre

Nu pentru noi răsare…

La noi de jale povestesc

A codrilor desișuri,

Și jale duce Murășul,

Și duc tustrele Crișuri.

La noi nevestele plângând

Sporesc pe fus fuiorul,

Și-mbrățișându-și jalea plâng

Și tata, și feciorul.

Sub cerul nostru-nduioșat

E mai domoală hora,

Căci cântecele noastre plâng

În ochii tuturora.

Și fluturii sunt mai sfioși

Când zboară-n zări albastre,

Doar roua de pe trandafiri

E lacrimi de-ale noastre.

Iar codrii ce-nfrățiți cu noi

Își înfioară sânul

Spun că din lacrimi e-mpletit

Și Oltul, biet, bătrânul…

Avem un vis neîmplinit,

Copil al suferinții,

De jalea lui ne-am răposat

Și moșii, și părinții…

Din vremi uitate, de demult,

Gemând de grele patimi,

Deșertăciunea unui vis

Noi o stropim cu lacrimi…