Teatrul politic românesc contemporan a intrat într-o fază de baroc târziu, o epocă în care realismul magic se împletește cu demagogia de amvon. Noțiunea de suveranism a devenit pelerina sub care se ascund, într-o debandadă spectaculoasă, aceleași fantome ale vechiului regim. O analiză atentă a scenei publice dezvăluie o discrepanță consternantă între discursul antisistem și biografiile impregnate de sistem ale protagoniștilor săi principali: Călin Georgescu, George Simion și Diana Șoșoacă.
Această trinitate a zgomotului naționalist pretinde că dărâmă templul corupției, însă la o cercetare mai amănunțită, se dovedește că pilonii acestui templu sunt chiar mentorii, partenerii și trecutul lor nedeclarat. Este o piesă de teatru în care actorii își uită adesea replicile, dar mizează pe volumul ridicat al vocii și pe memoria scurtă a spectatorului. Oferă un show al paradoxului pur, unde mântuirea națională se vinde la pachet cu brânza de la miliardari și binecuvântări de la umbrele Securității.
Priviți din exterior, cei trei pretinși suveraniști par a fi rebeli care se luptă cu un sistem corupt. Priviți mai îndeaproape, se dovedesc a fi produsul cel mai rafinat al acelui sistem. AUR și SOS, cele două partide care se declară anti-sistem, au propus la alegerile parlamentare din 2024 nu mai puțin de 69 de foști angajați ai Poliției, Armatei sau Serviciului Român de Informații, aproape dublu față de toate celelalte partide la un loc. Este un anti-sistem care pute puternic a sistem vechi și rânced.
Georgescu a fost format în rețelele diplomatice ale regimului Ceaușescu, a avut ca mentor un apropiat al celui mai mare spion român infiltrat în NATO, și este păzit de foști mercenari și legionari. Simion conduce un partid infiltrat de foști generali și ofițeri din servicii, în timp ce susține că nu știe nimic despre legăturile lor. Șoșoacă își declară iubirea pentru Putin la televiziunea acestuia, dar se consideră patriotă română.
Sunt suveraniștii care vor suveranitate pentru toată lumea, cu excepția Ucrainei (ori Groenlandei). Sunt patrioți care își iubesc țara, dar își fac publicitate la Moscova. Sunt anti-sistem, dar merg la braț cu oamenii care au construit sistemul. Sunt democrați care incită la «jupuirea» adversarilor în piața publică. Sunt „oameni ai poporului” care promit case la 35.000 de euro și apoi recunosc că a fost doar marketing.
Paradoxurile și contradicțiile flagrante care caracterizează politic evoluțiile lui Călin Georgescu, George Simion și Diana Șoșoacă nu sunt simple greșeli de comunicare, ci elemente constitutive ale unei strategii de dezinformare. Cei trei sunt actorii unei piese scrise de regizori din vechiul sistem, folosind recuzita modernistă a patriotismului pentru a masca o agendă revanșardă.
Simion vrea unirea, dar este interzis în Moldova. Georgescu vrea independența, dar este promovat de Rusia. Șoșoacă vrea familia tradițională, dar trăiește într-un scandal domestic perpetuu. Toți trei vorbesc despre popor, dar sunt înconjurați de oameni care au tras în popor. Aceasta este adevărata față a suveranismului românesc, o mască de carton care, odată căzută, dezvăluie aceiași epoleți prăfuiți ai unui trecut care refuză să devină istorie.
Pretinsul suveranism este, de fapt, vălul politic de conjunctură al ciocoiului deghizat, al parvenitului demagog patriotard, al noului împărat dezinformator, manipulator de vază al audiențelor digitale (precare intelectual), doar că împăratul e gol, același sforar profitor, în esență un securist reșapat.