Trebuie să fim atenți și preocupați de evoluția Uniunii Europene, să urmărim realist direcțiile acesteia, noile mișcări și curente politice generate cu încrâncenare din interior. Acestea reflectă o tendință conservatoare, autoprotectivă, chiar refractară, a popoarelor confruntate cu crizele economice și politice majore, cu evoluția discriminatorie a statelor susținute cu mai multe viteze, cu insecuritatea provocată de valul migraționist, asalturile teroriste și traumele generate în consecință.
Așa cum la vremuri de restriște, de grea încercare și în disperare de cauză, ne întoarcem spășiți căutând protecția divină, invocându-l pe Dumnezeu și căutând concomitent scutul protector al familiei, tot așa popoarele își caută refugiul alinării și salvării în interiorul granițelor propriilor națiuni. Mișcările și partidele politice naționaliste prind aripi în spațiul Uniunii Europene și reflectă o realitate, anume că spiritul comunitar și tendințele federative nu pot suprima natura firească a existenței statelor naționale.
Iată câteva exemple elocvente în acest sens. În Franţa, după o campanie axată pe ieșirea din zona euro, restabilirea frontierelor și imigrație, candidatul Frontului Național, Marine Le Pen, a trimis 8 deputați în Adunarea Națională. În Olanda – Partidul pentru Liberate al lui Geert Wilders, a devenit, în luna martie, a doua forță în Parlamentul olandez. În Bulgaria, „Patrioţii uniţi” au ajuns pe locul al treilea în alegerile legislative din 2017. În Austria, Partidul Libertății are în prezent 38 de deputați. În Italia, Liga Nordului, cu 18 locuri în Camera Deputaților, a militat cu succes împotriva revizuirii Constituției iar referendumul în acest sens a dus la căderea guvernului lui Matteo Renzi. În Slovacia, partidul Slovacia Noastră ocupă 14 locuri în Parlament. Democrații Suediei au reuşit o ascensiune istorică în septembrie 2014, devenind cea de-a treia forță politică a țării. Iar în Ungaria, Jobbik (Mișcarea pentru o Ungarie mai bună) este a doua forță din Parlament, cu 24 de deputați, și am putea continua…
Nu în ultimul rând, Catalonia devine un exemplu și constituie un precedent periculos în privința degenerărilor și extremismelor cu caracter naționalist dar și etnic separatist care conduc către secesiune.
Să privim așadar cu atenție aceste evoluții din spațiul Uniunii Europene și să ne întrebăm legitim de ce orientările politice naționaliste din România se sting subit, de ce sucombă abrupt înainte de a trece pragul electoral? Sunt românii oare mai puțin naționaliști comparativ cu ceilalți europeni?