Ce copilărie miraculoasă am avut! Zeci de prieteni, zilnic pe maidan, rupeam mingea de fotbal, niciodată n-am avut teferi ambii genunchi, concursuri inventate ad-hoc și clasicele „rațele și vânătorii”, „țară, țară vrem ostaș!, „lapte gros”, șotron, săream coarda și jucam „elastic”, uitam de casă până când părinții își reaminteau de noi.
Când ei erau la muncă, stăteam cu cheia casei legată la gât, responsabili, mândri de încrederea care părintește ni s-a acordat. Ce bun era desertul de pâine ușor înmuiată cu apă și presărată cu zahăr sau bomboana pe băț, poreclită „cogeac”, cumpărată cu un leu de la un nene care preumbla cu bicicleta întreg Cartierul Dâmbu din Târgu-Mureș! Acea fericire retrospectivă pe care, din păcate, nu o regăsesc la copiii de azi îmi face un ochi să râdă iar pe celălalt să plângă.
Cu ochiul înlăcrimat îmi privesc fetița și băiețelul. Ei își vor aminti peste timp de copilăria lor sechestrată în casă, de restricții și teama de coronavirus, de calvarul repetitiv al dezinfectării produselor cumpărate, de tristețea și posomorârea părinților și a celor din jur… De iritarea generală și permanenta apostrofare: „nu ai voie și nu face asta”!
Oameni buni, noi, „decrețeii”, din această perspectivă, nu am fost generație de sacrificiu!