Foarfeca frizerului se oprea numai când avea ceva de subliniat. Sâmbătă dimineața, la frizeria din colț, așteptam pe scaunul de lângă ușă, cu geaca pe genunchi, și ascultam cum se repară țara din vorbe.

Clientul de pe scaun lucra la spital și avea o părere negativă despre judecători. Domnul de lângă mine, funcționar la primărie, avea una despre școală. Frizerul punea taxele la socoteală, între două tăieturi. Eu am adăugat-o pe a mea, despre politicieni, cu o vervă de care m-am mirat singur. Nimeni nu mințea, toate lucrurile acelea chiar se întâmplau. Omul de la spital a tras linie: „Ne-ar trebui unul cu mână forte. Sau să vină extratereștrii, că noi singuri n-o scoatem la capăt.” Am râs toți, mulțumiți, ca după o treabă bine făcută.

Frizerul a luat atunci oglinda mică de pe tejghea și i-a ținut-o la ceafă, ca să se vadă în oglinda mare. „Vedeți? Pe stânga e mai sus.” „Nu se vede”, a zis clientul. „Dumneavoastră nu vedeți. Vă văd cei din spate, în autobuz.” Și a refăcut exigent linia, milimetru cu milimetru, chiar dacă noi ceilalți așteptam grăbiți să ne vină rândul.

M-am gândit la ziua de marți, am ședință la catedră. De mulți ani discutăm aceleași probleme deja îmbătrânite. În timp ce la masă tac toți, pe hol spun că e vina ministerului și a guvernului dar pe fond nu se schimbă nimic. Toți vedem prioritar problemele din curtea altora dar nu le soluționăm pe ale noastre, așteptând să o facă altcineva.

La mine, frizerul a terminat la fel, cu oglinda mică ținută la ceafă. M-am văzut așa cum mă vede toată lumea, în afară de mine. Eram gata să spun din reflex că e bine, însă, precaut, l-am rugat să mai treacă o dată pe stânga.