La 51 de ani de la trecerea sa în veșnicia dumnezeiască, Nichifor Crainic rămâne o figură enigmatică și polarizantă în peisajul literar și intelectual românesc.

Este considerat un mare poet creștin, a fost profesor universitar, academician și ziarist. Opera sa poetică este completată de cele eseistică și mistică foarte valoroase. Se spune că prelegerile sale universitare îi înălțau pe auditori la ceruri.

Nichifor Crainic a fost nu doar un jurnalist, eseist și poet de marcă, dar și un filosof și teolog cu viziuni proprii, ancorate în tradiția ortodoxă românească. Prin scrierile sale, Crainic a încercat să fundamenteze un discurs al identității naționale, insistând pe caracterul indivizibil al națiunii și al Bisericii Ortodoxe. Acest angajament s-a materializat în multiplele sale articole și cărți care au pus în lumina reflectoarelor idealul de unitate spirituală și teritorială a românilor.

Literatura are darul de a trăi dincolo de omul care o creează. Lucrările lui Nichifor Crainic s-au impus în canonul literar românesc și în teologia ortodoxă modernă ca un testament al unui om complex, în căutarea unei Românii ideale, spirituale și unitare.

A fost un om care a încercat să unească cerul cu pământul, spiritualul cu materialul, divinul cu umanul. Crainic rămâne o oglindă în care se reflectă nuanțele complexe ale României și ale ortodoxiei, o oglindă ce ne invită la reflecție, introspecție și, poate, la împăcare.

În cele din urmă, Nichifor Crainic rămâne în conștiința noastră ca un om al cuvântului, un om al credinței și un om al neamului. Este o moștenire complicată, dar una care merită să fie studiată, înțeleasă și, în cele din urmă, acceptată în complexitatea sa umană și istorică.

Fie-i memoria veșnic binecuvântată, Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Cântecul foamei

De voi fi fost cândva ciorchine,

Sunt azi o boală stoarsă-n teasc.

În flămânzenia din mine

Turnați o zeamă și renasc.

Îmi pipăi trupul cum se stinge,

Un borș cu știr l-ar încălzi,

Un fir de iarbă de-aș atinge

Fulgerător aș înverzi.

Lăsați-mi brațul de fantomă

Să rupă de pe crengi un măr,

Mușcând, m-ar umple de aromă

Și-aș mai trăi în adevăr.

În țara turmelor și-a pâinii

Visez o mână de ciuperci…

Lăsați-mă în rând cu câinii

La raiul unui blid de terci.

O, Milostivule, Tu Care

Cu doi ciortani și cinci colaci

Făcuși un munte de mâncare

Și saturași pe cei săraci,

Repetă, Bunule, minunea

Și-ndestulează mii de guri,

Iar mie-ascultă-mi rugăciunea:

Dă-mi doar un coș cu firmituri.