Trăim într-o perioadă complexă, de progrese științifice și tehnologice uimitoare, însă firea umană rămâne fundamental neschimbată. Omul modern, oricât de cultivat și tehnologizat, rămâne în esența sa același Homo sapiens primitiv, dominat de instincte distrugătoare. Paradoxul evoluției umanității devine cu atât mai evident atunci când izbucnesc violențe și cruzimi demne de vremuri barbare, chiar sub ochii noștri, în plină civilizație.
Privind actualitatea, constatăm cât de real este acest paradox. Constatăm că, la cârma unor mari puteri militare, precum Rusia, Israel sau Iran, se află lideri ajunși la vârste înaintate, la senectute, însă care nu ezită să recurgă la violență extremă, ucigând femei, copii, civili nevinovați – proiectând parcă propriile obsesii și frustrări asupra întregii lumi.
Iată ce au generat… Invazia Rusiei în Ucraina a readus în Europa ororile războiului, soldându-se până acum cu aproape 10.000 de civili uciși, dintre care peste 500 au fost copii. În Gaza, războiul a provocat moartea a peste 50.000 de palestinieni, aproximativ o treime fiind copii. Iar în Iran, un regim tiranic, teocratic, a înăbușit în sânge protestele interne, astfel, sute de demonstranți pașnici, inclusiv minori, au fost uciși pentru că au îndrăznit să pretindă libertate. Și e plină lumea de conflicte și confruntări armate în care victimele majoritare sunt civili nevinovați.
Aceste atrocități au loc în societăți cu pretenții de civilizație, conduse de oameni care ar trebui să fie înțelepții cetății. Cum să nu ne întrebăm dacă, sub masca modernității, omul a rămas același primitiv gata de luptă pentru dominație?
Filosoful englez Thomas Hobbes constata, încă din secolul al XVII-lea, că, în absența ordinii sociale, viața ar fi un „război al tuturor împotriva tuturor”, întrucât „Homo homini lupus est” („Omul este lup pentru om”). Secole mai târziu, Sigmund Freud a evidențiat și el latura agresivă a firii umane, arătând că există în noi o pulsiune fundamentală către moarte și distrugere – „Thanatos” – aflată în conflict perpetuu cu instinctul vieții, „Eros”. Conform teoriei lui Freud, la baza războaielor stau aceste instincte violente străvechi, iar pretextele ideologice sau religioase nu fac decât să camufleze motivul real, nevoia instinctivă a omului de a-și descărca agresivitatea
Cum se explică prăpastia dintre avansul tehnologic și stagnarea morală? Un posibil răspuns este că evoluția tehnologică ne-a depășit evoluția psihologică. Biologul Edward Wilson a remarcat plastic că „problema reală a omenirii este următoarea: avem emoții paleolitice, instituții medievale și tehnologii dumnezeiești”. Altfel spus, ne folosim de arme și instrumente ultramoderne cu o minte formată într-o lume tribală. Nici instituțiile internaționale și legile nu pot garanta pe deplin pacea, deoarece pornirile ancestrale găsesc mereu o portiță spre a răbufni.
Tensiunea centrală a condiției umane persistă. Umanitatea se află la o răscruce, navigând perpetuu între abisul dintre moștenirea sa primitivă, condusă de instincte, și capacitatea sa profundă de rațiune, empatie și elevație morală. Exemplele liderilor care recurg la război, în ciuda progreselor civilizaționale, ne servesc ca o lecție dură, anume că progresul nu este liniar sau garantat, iar trecutul nostru „sălbatic” și primitiv rămâne o pulsiune puternică.
Întrebarea rămâne: vom reuși să ne depășim această condiție paradoxală și să ne domolim „fiara” lăuntrică, sau vom rămâne prizonierii propriei naturi primitive, repetând la nesfârșit ciclul violenței? Depinde de fiecare dintre noi să recunoaștem acest „lup” interior și să-l îmblânzim – altfel, civilizația va rămâne doar o pojghiță peste un haos ancestral, ori calea Apocalipsei.