În programul politic al Partidului Maghiar era inclusă, încă din 1922, prevederea conform căreia „acolo unde nu era posibilă autonomia teritorială, să se acorde autonomie administrativă”. De atunci, liderii maghiarimii au urmărit consecvent acest obiectiv politic. În Transilvania de Nord, după odiosul „Diktat de la Viena”, în anii care au urmat (1940-1944), românii au avut parte de un cumplit pogrom etnic. Ne blestemă străbunii martiri, din mormintele lor, dacă vom uita vreodată acest genocid al urii îndreptat împotriva „vinovăției” de a fi român.
Ulterior, într-o Transilvanie ocupată de sovietici și administrată de foști funcționari horthyiști maghiari, deveniți proaspeți comuniști (1944-1945), maghiarimea s-a bucurat de importante privilegii. Mai mult, huzurul asupritor asupra populației românești a continuat între anii 1952 – 1968, când în centrul României a existat o regiune autonomă maghiară, constituită după modelul sovietic. A fost un experiment criminal pentru români, impus de dictatorul sovietic Stalin la presiunea liderilor comuniști de la Budapesta.
Astăzi, prin proiectul promovat politic cu agresivitate, de autonomie a așa-zisului „Ținut Secuiesc”, nu se dorește, de fapt, obținerea unor noi drepturi pentru maghiari, ci este vădit un „naționalism lingvistic” care revendică un teritoriu etnic exclusivist, de tip federal sau colonial. În studiile geopolitice de dată recentă, „naționalismele lingvistice” sunt considerate primejdioase întrucât tind să rupă din unitatea spațiului național „enclave”, „teritorii” pe care să le considere „spații ale etniei”, „teritorii etnice” ceea ce va duce la utilizarea „politicilor etnice” ca „politici secesioniste”.
După 1989, principala preocupare a majorității liderilor maghiari postdecembriști a fost aceea de a înălța ziduri între români și maghiari, și nu de a construi punți între cele două identități culturale. Faptic, pașii pentru înfăptuirea autonomiei „secuimii” bazată pe criterii etnice au început cu domeniile învățământului, culturii și administrației publice locale și au continuat consecvent prin realizarea „bazei economice” a autonomiei atât prin retrocedarea imobilelor, terenurilor agricole și a pădurilor – inclusiv proprietățile composesorale, cât și prin privatizarea societăților comerciale de stat și înființarea unor noi societăți private, cu capital maghiar, în domeniile industriei, turismului, comerțului, agriculturii ș.a. Totodată, s-a urmărit constant separarea școlilor pe criterii etnice, cu efecte dramatice asupra profesorilor și elevilor. Acum, procesul de învățământ din aceste școli are puternice trăsături etnocentriste.
Mulți dintre absolvenții școlilor cu predare în limba maghiară, deși au obținut note mari la limba română, la terminarea studiilor nu posedă minimum de cunoștințe necesare pentru a întreține un dialog în limba oficială a statului ai cărui cetățeni sunt. La fel s-a procedat și cu instituțiile de cultură.
În realitate, astăzi, în județele Harghita și Covasna, cei care au nevoie de protecție pentru a-și conserva și afirma identitatea etnică, pe cale de dispariție, sunt chiar românii minoritari și nicidecum maghiarii. În timp ce România este preocupată de asigurarea unui climat de conviețuire interetnică, în consens cu legislația și practica europeană, toate formațiunile politice, care reprezintă minoritatea maghiară din România, au înscris în programele lor politice dezideratul autonomiei teritoriale pe criterii etnice. Iar municipiul Târgu-Mureș este tot mai des, din păcate, spațiul lor de manevră pentru răspândirea otravei separatiste. Din păcate, autoritățile statului menite să vegheze și să asigure respectarea Constituției României și a legilor țării par timorate și inerte în această privință. Mă întreb și vă întreb de ce și până când?