România este stat membru al UE din 2007, având un interes special în proiectul privitor la o posibilă federalizare. Țara noastră a beneficiat considerabil de pe urma integrării europene și, teoretic, are potențialul de a beneficia suplimentar într-o Uniune consolidată. Însă există și preocupări, îngrijorări de luat în seamă…

În mod tradițional, România a fost printre societățile cu cele mai pro-europene simpatii, având consecvent niveluri ridicate de încredere în instituțiile europene. Apartenența la UE a fost asociată cu creșterea economică, modernizare și securitate. Concret, în cei 19 ani de la aderare, România și-a dublat PIB-ul nominal, a atras zeci de miliarde de euro investiții străine (multe legate de accesul la piața unică), iar fondurile europene nerambursabile au finanțat o bună parte din infrastructura și dezvoltarea rurală a țării. Suplimentar, pentru români UE înseamnă libertatea de mișcare. Milioane de cetățeni au putut studia, munci sau trăi în alte țări europene, virând și o parte semnificativă a veniturilor lor acasă.

În aproape două decenii, România a aderat la majoritatea inițiativelor comune. Este parte din cooperarea PESCO în apărare, a susținut planul NextGenerationEU, s-a raliat la politica externă comună (inclusiv sancțiunile contra Rusiei), ba chiar a aderat la Uniunea Bancară (deși nu e încă în zona euro). Cu alte cuvinte, direcția strategică a politicii externe românești după 1990 a fost „revenirea în Europa” și ancorarea în structurile euroatlantice, considerate garanția suveranității recâștigate. Spre deosebire de Ungaria vecină, de exemplu, România nu a deraiat de la această linie.

În contextul federalizării, avantajele pentru România par a fi semnificative. În primul rând, poziția geografică la frontiera estică cu Ucraina și Republica Moldova face ca România să fie direct expusă amenințării ruse. O Uniune Europeană cu apărare comună ar spori securitatea țări noastre, completând apartenența la NATO. În eventualitatea (de nedorit) a unei reduceri a angajamentului SUA în Europa pe viitor, numai o Europă unită militar ar putea preveni ca România să devină vulnerabilă. Chiar și acum, crearea unor forțe europene permanente ar putea aduce trupe aliate staționate mai constant în regiune, ridicând nivelul de descurajare.

România singură are un buget de apărare în creștere (aprox. 2.5% din PIB, având în 2024  - 7,5 miliarde de euro alocați), dar nu suficientă putere militară de una singură pentru a se apăra contra unui adversar major. Într-o armată federală, militarii români ar face parte dintr-o structură mult mai puternică, iar vocea României în definirea strategiei de apărare a Europei ar fi proporțională cu contribuția sa. Având una dintre cele mai mari armate ale UE ca efective și situată strategic la Marea Neagră, România ar putea deveni un hub important în arhitectura de apărare europeană.

Orientativ și comparativ, conform informațiilor din surse oficiale, iată cum se prezintă cheltuieli militare în 2024 (miliarde USD), într-o comparație între SUA, Europa (membrii europeni NATO, incl. Marea Britanie), China și Rusia. Pe locul 1 se situează SUA, cu alocarea unui buget de 997 mld USD/an, locul 2 - Europa (NATO, UE+UK) cu 454 mld USD, locul 3 - China 314 mld USD, locul 4 - Rusia 149 mld USD.

Pe plan economic, România ar beneficia de pe urma includerii totale în mecanismele federale. Un exemplu clar este moneda euro. România încă folosește leul, iar acest lucru are costuri considerabile. Fluctuațiile cursului și primele de risc mai mari duc la dobânzi mai mari și la obstacole comerciale. Faptul că România nu e în zona euro ne costă anual cam 1-1,5 miliarde de euro (0,3-0,5% PIB) doar din costuri valutare și incertitudini. Dacă UE s-ar federaliza și s-ar impune adoptarea euro peste tot, România ar câștiga stabilitate monetară și reducerea costurilor de tranzacție. De altfel, 77% dintre români se declară în favoarea introducerii euro, un procent printre cele mai mari din UE, semn că populația vede beneficiile.

Experiența altor țări estice e concludentă. De pildă, Slovacia (care a adoptat euro în 2009) a avut o creștere medie a PIB de peste 3% anual. Iar în deceniul următor, a cunoscut o creștere economică peste a vecinilor săi cu monede proprii. Totodată, Estonia, după trecerea la euro în 2011, a cunoscut un boom al investițiilor străine și scăderea dobânzilor la credite. România ar putea urma aceste exemple, câștigând acces la împrumuturi mai ieftine și stimulând comerțul cu restul UE.

Mai mult, într-o uniune fiscală, România (care e încă sub media UE ca PIB/locuitor) ar beneficia probabil de transferuri nete, cum deja beneficiază prin fonduri UE, dar poate la scară mai mare și mai rapid. Un buget federal cu funcție de redistribuire ar putea direcționa resurse către infrastructura românească, reducând decalajele. Se estimează că regiuni precum Moldova sau Oltenia, acum printre cele mai sărace din UE, ar putea avansa mult mai rapid dacă ar primi investiții susținute prin mecanisme federale (de exemplu, un program gen „Autostrăzi Europene Federale” ar putea asigura, fără tergiversări naționale, construirea legăturilor critice pe care România nu le-a finalizat încă).

Politic și instituțional, România ar trebui să evalueze cum i-ar fi influențată reprezentarea într-o federație. Ținând cont de populație (circa 4% din totalul UE), România ar avea o pondere similară în eventualul Parlament bicameral federal. În actualul Parlament European, România are 33 de deputați din 705 (4.6%). În Consiliu, are 4,37% din voturi la majoritatea calificată. Prin urmare, ca greutate numerică stă destul de bine, fiind a șasea țară din UE ca populație. Într-un eventual Senat al Europei, România ar avea același număr de senatori ca fiecare alt stat (dacă s-ar urma modelul american, 2 fiecare), deci nu ar fi dezavantajată față de marii membri (care ar pierde puțin în acea cameră).

Unde România excelează este la capitalul de încredere pro-UE. La Bruxelles, spre deosebire de Polonia sau Ungaria, România nu a creat probleme majore, nu a folosit veto-uri destructiv, deci este văzută ca un partener constructiv. Asta îi poate aduce influență informală într-o Uniune reformată (aliații vestici ar prefera s-o aibă alături). Mai mult, dacă se va consolida nucleul federal, este esențial pentru România să facă parte din el, nu să rămână pe margine. Bucureștiul a declarat public de mai multe ori că nu susține „Europa cu două viteze” , și pe bună dreptate, ar avea de pierdut stând în cercul exterior. De aceea, decidenții români trebuie să acționeze pro-activ, să se alăture inițiativelor de integrare sporită.

Există totuși și temeri și provocări specifice României. Una este legată de capacitatea administrativă. România are dificultăți în a absorbi fondurile europene actuale (din cauza birocrației, corupției locale, lipsei de proiecte pregătite). Într-o configurație federală, unde bugetul comun ar putea crește, va ști România să profite la maximum? Riscă să piardă oportunități dacă nu-și reformează administrația. Așadar, o pregătire internă esențială e creșterea competenței la toate nivelurile și combaterea corupției, altminteri, fondurile federale ar putea fi condiționate, cum deja s-a discutat prin mecanismul rule of law (condiționalitatea privind statul de drept). Din fericire, România a evitat deocamdată derapaje majore (nu e sub procedura Articolului 7 ca Polonia sau Ungaria), dar provocarea rămâne să consolideze justiția și guvernarea transparentă, ca să fie un membru de încredere într-o federație unde solidaritatea presupune încredere reciprocă.

Alt aspect este sentimentul identitar. Românii sunt pro-europeni, dar foarte atașați și de identitatea națională, În România, UE este văzută mai degrabă ca un garant al identității occidentale a țării, decât ca o amenințare. Totuși, trebuie atenție la retorica suveranistă și populistă care ar putea evolua periculos. De exemplu, în ultimii ani au apărut partide extremiste care acuză „diktatul de la Bruxelles”. Până acum, acestea au rămas marginale electoral, dar pe subiectul cedării de suveranitate ar putea încerca să câștige capital politic. Într-o variantă federală, suveranitatea României nu va dispărea, ci va fi parte a unei entități mai mari care îi apără mai bine interesele.

România a suferit în istorie tocmai din lipsa de alianțe puternice. Lecția secolului XX (cu dramaticele consecințe din Al Doilea Război Mondial și perioada comunistă) este că doar integrată într-o structură euroatlantică puternică își poate asigura prosperitatea și securitatea. Deci înțelegerea potrivită a contextului geo-politic este „Nu ne pierdem suveranitatea, ci ne exercităm împreună o suveranitate europeană, la crearea căreia contribuie și România.”

Pe de altă parte, Republica Moldova, care are o majoritate de populație de origine română, este candidată oficială la UE. O evoluție către o federație UE ar pune eventual Moldova în fața perspectivei de a se integra nu doar în UE, ci direct într-un stat federal european din care România face parte. Relația specială dintre România și Moldova (cetățenia română acordată multor moldoveni, legături culturale puternice) poate fi un atu. România ar putea acționa ca punte pentru aducerea Moldovei în structurile federale, ceea ce ar fi un câștig strategic, ar extinde federația pe întreg teritoriul românofon, eliminând frontiera artificială actuală între UE și Moldova. Practic, unirea simbolică a celor două state românești ar fi atinsă în cadrul mai larg al uniunii federale. Acest scenariu poate aduce beneficii ambelor părți și e un argument suplimentar pentru București de a sprijini puternic integrarea europeană a Moldovei și federalizarea UE simultan.

Per ansamblu, România are motive să sprijine federalizarea și să facă parte din nucleul integrator. Beneficiile, de la bani economisiți, la securitate consolidată, la voce globală mai puternică, depășesc costurile. Mai ales că în format confederal România oricum are o influență limitată dincolo de parteneriate. În Statele Unite ale Europei, România ar fi un stat component important (nu lider, dar nici de neglijat), cu o voce amplificată la masa deciziilor globale, în loc de un rol secundar. Este crucial ca România să facă tot posibilul să nu rateze această oportunitate, să fie pregătită intern, să fie prezentă la alianțele cheie și să-și fidelizeze partenerii prin seriozitate. În același timp, trebuie și să ne securizăm interesele prin negocieri, de pildă, la definirea noii politici agricole comune sau a regulilor fiscale federale, să milităm pentru soluții care să țină cont de nevoile țării noastre (fermieri mici, nevoia de investiții vs. disciplină bugetară etc.). Dar aceste negocieri sunt mai ușor de purtat din interiorul procesului, nu de pe margine.

Așadar, din perspectiva României, federalizarea UE ar fi o confirmare a parcursului pro-occidental și garanția viitorului de siguranță într-o regiune complicată. Orice alt scenariu, stagnare confederală, fragmentare, influență rusească crescândă în regiune, ar fi mult mai defavorabil României. Prin urmare, este de așteptat ca România să rămână un aliat ferm al celor care împing UE spre o federație mai strânsă, consolidată, puternică.