În timp ce planeta tremură sub spectrul conflictului extins din Iran și Orientul Mijlociu, iar Europa se clatină sub povara economică și obuzele din Ucraina, la București este festival propagandistic, se joacă politic teatrul absurdului. Tocmai acum, când România se află într-un echilibru precar, cu o putere de cumpărare care se topește ca gheața la soare și o economie ce gâfâie în pragul statutului de „junk”. În acest decor îmbietor, Partidul Social Democrat decide că este momentul oportun pentru un gest de asumare politică responsabilă: abandonul.
După ce au pus umărul decisiv la ridicarea muntelui de datorii care ne strivește astăzi, demagogii „bunăstării” decid să părăsească corabia, exact când aceasta începe să ia apă prin toate găurile pe care chiar ei le-au sfredelit. Vorba veche capătă înțelesuri noi, câtă vreme țara arde, iar babele de la sediul central își aranjează meticulos frizura lor electorală.
Comportamentul actual al pesediștilor depășește până și zona familiară lor politic, cea a iresponsabilității. Observând că propriul electorat le pregătește prohodul și migrează către un alt populism de paradă, poleit cu AUR, liderii partidului au ajuns la o concluzie logică pentru un spirit de gașcă, adică, dacă noi mergem spre groapa electorală, de ce să mergem singuri?! Este varianta politică a sindromului să „moară și capra vecinului”, doar că aici „capra” este întreaga stabilitate a României și existența românilor.
Să părăsești guvernarea astfel, fără nicio grijă sau preocupare ori soluții ulterioare pentru țară, este ca și cum un pompier ar arunca benzină peste sufragerie, ar încuia ușa pe dinafară și apoi ar reclama la 112 că proprietarul nu a făcut revizia la gaze. Ei nu pleacă pur și simplu, ci lasă în urmă o bombă cu ceas, setată să explodeze exact în brațele celor care vor mai avea curajul să atingă butoanele puterii.
Pesediștii consideră că, dacă ei nu mai pot prospera politic, atunci și viața economică a românilor e „pustiu”, nu mai are niciun sens. Un fel de vals al disperării, executat pe marginea prăpastiei, unde partenerul de dans (țara) este împins discret spre hău, sperând ca astfel să le atenueze pesediștilor propria cădere.
De fapt, s-a mai demonstrat anterior, când vine scadența, pesedistul se declară brusc opozant. Nu fuge de putere. Fuge de nota de plată. Au împins căruța în șanț și acum țin conferință despre starea proastă a drumului. Cu alte cuvinte, când vasul se scufundă, ei se ceartă cine prinde primul colacul de imagine.
Este fuga de la locul faptei, cu aerul grav al piromanului care deplânge, solemn, incendiul.