Am crescut cu poveștile despre război ale bunicilor mei. Fuseseră pe front în prima linie a celui de-al doilea război mondial. În dese rânduri, au privit cu groază moartea în ochi prin cătarea armei. Își spuneau ades rugăciunea, ca și cum ar fi fost ultima. Ei m-au învățat smerenia, căința, rugăciunea, fiindcă au știut ce înseamnă foamea ultimativă, dezumanizantă, frigul crâncen, sufocarea în preajma focului brandurilor, pustiirea din interiorul sufletului, nădejdea salvatoare, singura, credința în bunul Dumnezeu.

Toate încercările limită, agonizante, care puteau să-i abrutizeze, ori să-i determine să-și piardă mințile, paradoxal, i-au purificat făcându-i ireversibil mai buni. I-au întărit și imunizat definitiv, astfel încât nicio mizerie, nicio umilință ulterioară, la care i-a supus regimul comunist, nu le-a mai putut întina sufletele.

Încercările cumplite, suflarea precipitată din preajma sfârșitului, confruntarea grotescă cu limitele vieții, situațiile de cădere abisală a condiției umane în degradare absolută și distrugere, barbaria și iraționalitatea, nu i-au mai putut atinge. Au scăpat fizic din război cu răni superficiale, însă prăpăstiile sufletești, cavernele încercărilor interioare, tenebrele umanității pe care le-au parcurs, au ales să le ducă cu ei la Dumnezeu.

Și-au făcut datoria de onoare ca bărbați ai acestei țări, gata să se sacrifice pentru salvarea libertăților, a semenilor și a patriei. O iubire supremă a aproapelui izbăvitoare… Au glorificat întotdeauna sacrificiul înaintașilor, au asumat ca pe o datorie stindardul eroismului străbunilor, au perpetuat mândria și responsabilitatea sfântă de a fi român.

Am crescut cu valorile lor, aceleași cu ale părinților mei… Reprezintă moștenirea mea spirituală, culturală, națională, pentru onoarea de a fi român, zestrea de suflet pe care o voi transmite copiilor mei.

Parafrazând spusele marelui domnitor Ștefan cel Mare: România „n-a fost a strămoșilor mei, n-a fost a mea și nu este a noastră, ci a urmașilor urmașilor noștri în veacul vecilor!”.