Sunt oameni care ne anunță, cu o siguranță aproape liturgică, faptul că ei și ai lor sunt viitorul salvator al României. Frumos. Cine n-ar vrea o Românie mai dreaptă, mai curată, mai vrednică de copiii ei?

Problema începe acolo unde salvarea nu mai are chip de construcție, ci de demolare. Acolo unde reforma nu mai cere competență, muncă, caracter și răbdare instituțională, ci doar urlet, invectivă, vânătoare de vinovați și pofta întunecată de a pune la zid orice om care gândește altfel.

Mulți dintre acești apostoli ai viitorului nu au dovedit mare lucru în propriile vieți. Nu au ridicat instituții. Nu au apărat comunități. Nu au lăsat în urmă fapte care să lumineze. Dar în tranșeele tulburi ale rețelelor sociale sunt neobosiți. Acolo combat, sfâșie, maculează, strigă, insultă, judecă sumar și condamnă fără probe, de parcă democrația ar fi o cârciumă și nu o casă comună care se ține greu, prin lege, luciditate și respect.

Pe propriile pagini nu spun mare lucru. Liniște. Nici algoritmii nu-i caută prea des. Îi ocolesc, parcă, dintr-un instinct igienic al platformelor. Adevăratul lor teritoriu prăduitor este pagina altuia, profilul altuia, munca altuia, reputația altuia. Acolo intră cu bocancii. Nu ca să discute, ci ca să murdărească. Nu ca să înțeleagă, ci ca să pedepsească.

Ținta nici nu contează. Poate fi un om pe care nu l-au întâlnit niciodată, un profesionist despre care nu știu nimic, un adversar politic, un intelectual, un jurnalist, un primar, un profesor, un medic, un antreprenor sau doar cineva care a îndrăznit să scrie o frază mai lungă decât răbdarea lor. Nu citesc. Etichetează. Nu verifică. Execută. Iar când textul depășește cinci rânduri, verdictul vine prompt, leneș și suficient: „e scris cu ChatGPT”, „e prea mult”, „nu are rost”, „ne doare capul de la atâta citit”, „e doar demagogie”…

Aici nu mai vorbim despre spirit critic. Vorbim despre o neputință transformată în doctrină de cartier digital. Spiritul critic are argumente, memorie, măsură și responsabilitate. Agresivitatea oarbă are doar salivă, resentiment și un vocabular de cazarmă.

Cel mai grav nu este că insultă. Grav este că ar elimina. Dacă ar putea, i-ar scoate din viața publică pe toți cei cu care nu sunt de acord. I-ar declara hoți, trădători, escroci, vânduți, dușmani ai poporului, fără nicio judecată, fără probe, fără remușcare. În logica lor, vina nu se dovedește. Se lipește. Omul nu se contrazice. Se desființează.

Așa începe reflexul autoritar. Nu întotdeauna cu uniforme, steaguri și marșuri. Uneori începe cu o postare isterică, apoi cu o haită de comentarii, apoi cu plăcerea de a umili, apoi cu ideea că libertatea celuilalt este o eroare care trebuie corectată brutal. Istoria ne-a arătat destul de limpede unde poate duce această voluptate a epurării morale.

România nu va fi salvată de cei care urăsc mai tare. Nici de cei care confundă patriotismul cu bădărănia, reforma cu răzbunarea și curajul civic cu injuria tastată din fotoliu. O țară se ridică prin oameni care pot construi fără să calomnieze, pot critica fără să mutileze, pot lupta politic fără să-și piardă omenia.

Da, România are nevoie de reformă. Acum. Dar nu de reforma pumnului strâns în ecran. Nu de purificatori furioși, care visează să curețe țara eliminând oameni. Are nevoie de instituții drepte, de caractere așezate, de competență verificabilă, de cultură democratică și de acel tip rar de demnitate care nu urlă, fiindcă știe ce spune.

Cine vrea să salveze România trebuie să înceapă prin a nu o otrăvi.