Într-o cugetare a sa, vorbind despre „Univers” ca despre un „monstru de neînțeles”, în „Scrieri alese”, filosoful și matematicianul francez Blaise Pascal îi contrapune universului măreția și superioritatea omului, ,,trestia cugetătoare”. „Omul este așa de mare, încât măreția lui reiese și din aceea că el se știe nenorocit. Un copac nu se știe nenorocit.(…) Toate nenorocirile omului dovedesc măreția sa. Sunt niște nenorociri de mare senior, de rege deposedat.
Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură; dar este o trestie cugetătoare. Nu trebuie ca întregul univers să se înarmeze spre a-l strivi. Un abur, o picătură de apă e destul ca să-l ucidă. Însă în cazul în care universul l-ar strivi, omul ar fi încă mai nobil decât ceea ce-l ucide; pentru că el știe că moare; iar avantajul pe care universul îl are asupra lui, acest univers nu-l cunoaște”. Așadar, fragilitatea fizică, organică, a omului este de fapt surclasată prin intelect și cuget, prin intermediul cărora însuși universul dobândește conștiență și sens…
În schimb, filosoful italian Giovanni Pico della Mirandola așază la scară universală demnitatea umană înaintea tuturor virtuților: “O, Adame! (…) Te-am pus în centrul lumii pentru ca de aici să privești mai lesne cele ce se află în lumea din jur. Nu te-am făcut nici ceresc, nici pământean, nici muritor, nici nemuritor, pentru ca singur să te înfățișezi în forma pe care tu însuți o preferi, ca și cum prin voia ta ai fi propriu-ți sculptor și plăsmuitor de cinste. Vei putea să decazi în cele de jos, ce sunt lipsite de inteligență; vei putea, prin hotărârea spiritului tău, să renaști în cele de sus, ce sunt divine”.
Așadar, să aspirăm, să căutăm către cele de sus, divine, prin demnitate umană, noi firavele „trestii cugetătoare”, viguroși totuși prin spirit, cuget și înțelepciune…