Societatea românească de azi este covârşită şi copleșăită de informaţii sordide. Negativismul ţine loc, la modul general, de atitudine publică. Iar barometrul existenţei noastre sociale rămâne cantonat nedrept la nivelul unei majorităţi vocale preocupată fiziologic doar de tranzitul intestinal, de circuitul omologat de la pâine către gură. Sau poate, adiacent, mai rămâne loc doar de pătimirile afacerii numită fotbal şi de vocalizele politicianiste la care suntem doctori în domeniu cu toţii. Ca portavoce asimilată contuziilor de la vârful evenimenţial al rătăcirii naţionale, mass-media preia meschin răul dominator extrapolându-l manipulator.\Astfel ne trezim cotidian precum într-un spital, în salonul suferinţei publice. Aici, pe lângă gemetele celor din imediata vecinătate, avem parte şi de diagnosticarea medicului care ne spune detaşat că în tot spitalul e la fel şi că molima nu lasă loc de scăpare. Şi chiar dacă, subiectiv, tu nu te simţi chiar atât de rău, empatizezi la suferinţă, simţi că toate te dor, doar văzându-i pe ceilalţi. Bolboroseşti în suferinţa de grup (stup), răspândeşti virusul durerii dominatoare… De fapt, nici nu mai exişti, psihic răvăşit, înstrăinat, pierdut, eşti fără de salvare damnat la întuneric.\Simţi asta cotidian. De cele mai multe ori, când deschizi televizorul şi priveşti mare parte a talk-show-urilor sau a buletinelor de ştiri, te întrebi cât timp ne-a mai rămas până la anestezia apocaliptică? Îşi imaginează cineva că diluviul răului căutat cu orice preţ, exacerbat mediatic, rămâne fără consecinţe? În timp ce ţării îi arăţi obsedant cum toţi cei din fruntea sa fură, cum cruzimile (omorurile, tâlhăriile, violenţele conjugale, agresiunile de tot felul) care sunt, de fapt, derapaje de la periferia societăţii, ţin loc de buletine de ştiri de după-amiază. Că aceasta e anormalitatea normalului din normativul nostru cotidian. Cine mai vorbeşte de informaţie echilibrată, echitabilă şi de larg  interes cetăţenesc, de justă răspundere, de o lege a presei, de educaţie şi de cultură pe bune?! Prea puţini sau deloc.\Ei bine, ce repere ne mai asumăm public? Ce exemple mai merită urmate? Mai avem orizonturi existanţiale valide într-un atare câmp public minat de tenebre şi prăpăstii ale dezorientării. Câtă nevoie mai avem de cultură, ce mai înseamnă spiritualitate şi cât mai rezonează aceasta la nivelul interesului majoritar?\Există, deocamdată, o cale de evadare din tumultul negativismului: introvertirea, căutarea unui orizont lăuntric mai bun. Aici poţi să decantezi în linişte, meditând asupra rostului de a fi, asumând debuşeul cărţii, pe cel al lecturii într-un elan salvator. Fără a cultiva frumosul din lumina condiţiei noastre, fără a căuta înnobilarea înţelepciunii, când nu creezi ceva veritabil care să-ţi umple sinele condiţiei tale mângâind şi rostul căutărilor celorlalţi, exişti doar mimetic prin copierea anonimatului din firea leneviei sau a mediocrităţii in genere dominatoare.\Ştiu însă că sunt încă mulţi luptători prin tagma intelectualităţii, și nu doar acolo, care erup din când în când introvertirea. O convertesc în estetica exprimării elaborate creativ de care avem cu toţii nevoie, chiar fără să ne dăm seama… Pe aceşti neliniştiţi creatori şi neregăsiţi în întâmplările searbede şi sordide care ne domină acum existenţele, îi aştept să împărtăşim subiecte ce pot evada din perisabilitatea incandescentă a cotidianului.\Acesta este rostul prezentului demers. Vă aştept pe blogul nemuririi din sufletele noastre, la întâlnirea cu poezia, muzica, arta, cultura în general… Haideţi să ,,nemurim” împreună salvator!