Dincolo de toată polologhia filosofico-juridică, aiuritoare, din DECIZIA nr.153/18 februarie 2026 a Curții Constituționale a României, care se întinde pe vreo 40 de pagini, privitoare la pensiile speciale ale magistraților, rămâne esențial un pasaj cât se poate de elocvent și relevant.

Iată-l: „Curtea Constituțională nu are competența de a examina oportunitatea inițierii unui demers legislativ și nici de a cuantifica impactul bugetar pe care le au măsurile legislative promovate sau care ar trebui promovate. De asemenea, Curtea Constituțională nu are nici competența de a stabili măsurile legislative ce trebuie promovate.

Ca atare, Curtea nu poate controla calculele de natură financiară prezentate de Guvern în expunerea de motive a legii sau în punctul de vedere formulat și nici nu are competența de a verifica oportunitatea diverselor politici publice promovate, cum nici Înalta Curte de Casație și Justiție nu își poate aroga această prerogativă.

Totodată, Curtea nu are competența de a urmări realizarea programului Guvernului în privința reformei pensiilor de serviciu ale personalului din diverse domenii de activitate și nu poate condiționa reforma realizată cu privire la pensiile de serviciu din domeniul justiției de reforma pensiilor de serviciu ale altor categorii de personal. Este decizia exclusivă a Guvernului/Parlamentului, după caz, să stabilească oportunitatea și momentul în care aceste reforme vor fi realizate, indiferent de data de la care ele își vor produce efectele.”

Pe scurt, în sfârșit CCR recunoaște puterea legislativă (pe deplin constituțională și democratică în orice stat de drept) a Guvernului și a Parlamentului, pe care le-a sfidat și anulat până acum, de foarte mulți ani, în mod special în privința acestor privilegii. Practic, s-a pus capăt domniei puterii discreționare a justiției care submina și se substituia implicit puterii legislative.