În 31 martie 1933, lumea primea în dar un suflet ce avea să schimbe pentru totdeauna modul în care iubim poezia: Nichita Stănescu.

El n-a scris poezie; el a trăit-o și a lăsat-o să-i curgă prin vene. Nichita ne-a învățat că nu cuvintele sunt importante, ci tăcerea dintre ele, emoția care ne străbate atunci când descoperim „necuvintele”. Ne-a învățat că poezia este o stare de spirit, o formă de iubire care se degustă cu sufletul deschis.

Poezia lui Nichita Stănescu nu se citește, se respiră. E aerul proaspăt al unei revelații, e îmbrățișarea neașteptată a unei idei, e zâmbetul complice al înțelegerii subtile. Ne-a lăsat moștenire nu doar volume de versuri, ci și o altă perspectivă asupra existenței, o invitație perpetuă la joc, la iubire, la contemplație.

În această zi, să ne lăsăm atinși de geniul său. Să (re)citim o poezie zămislită de Nichita, să rostim un vers de-al său și să simțim cum universul capătă, pentru o clipă, alte dimensiuni. Să celebrăm nonconformismul, sensibilitatea și forța creatoare a celui care a transformat limba română într-un templu al emoției pure. După cum inspirat susținea, „suntem ceea ce iubim”.

Ploaie în luna lui Marte

Ploua infernal,

și noi ne iubeam prin mansarde.

Prin cerul ferestrei, oval,

norii curgeau în luna lui Marte.

Pereții odăii erau

neliniștiți, sub desene în cretă.

Sufletele noastre dansau

nevăzute-ntr-o lume concretă.

O să te plouă pe aripi, spuneai,

ploua cu globuri pe glob și prin vreme.

Nu-i nimic, îți spuneam, Lorelei,

mie-mi plouă zborul, cu pene.

Și mă-nălțam. Și nu mai știam unde-mi

lăsasem în lume odaia.

Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,

cine-s mai frumoși: oamenii?… ploaia?…

Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,

și noi ne iubeam prin mansarde.

N-aș mai fi vrut să se sfârșească

niciodată-acea lună-a lui Marte.

(din volumul “O viziune a sentimentelor”, 1964)