Am crescut învățând istoria pozitivă a României, a faptelor și realizărilor remarcabile, eroice, ale jertfelniciei străbunilor pentru binele neamului românesc. Am parcurs eroismul liderilor autentici care s-au sacrificat pentru libertatea, independența, unitatea, mai binele și propășirea țării. Ce a mai rămas azi, în schimb, din toate acestea?!

Cine se mai sacrifică în prezent, cine mai abandonează oare propriile interese egoiste, personale, de partid sau grup organizat de orice fel în scop de profit, pentru a lăsa loc și șansă de reconstrucție, pentru mai binele țării? Întrebare retorică, cu răspuns mai mult decât evident și relevant.

Priviți doar către vârful acestei națiuni suferinde economic. Nu face nimeni politic niciun pas în spate sau măcar în lateral. „Marii bărbați” ai țării actuale nu renunță nici măcar la un biet fotoliu, sinecură sau demnitate publică pentru a lăsa loc și posibilă variantă alternativă, primenitoare conducerii țării.

Toți guvernanții sunt de neînlocuit, fără ei nu se poate, sunt intangibili și infailibili, se cred providențiali, chiar înșiși se identifică declamativ cu țara și viitorul acesteia. Sunt ca o pandemie contagioasă, cotropitoare, de care doar cu de-a sila mai scapi.

Problema însă nu sunt pe deplin acești lideri egolatri ai puterii, ci mulțimile lor de fani, adulatori și aplaudaci, împărțiți în tabere războinice prin social media, care le țin isonul și se sfâșie prin postări belicoase. În esență, tot români care o duc majoritar mai greu, într-o țară execrabil administrată, dar prin intermediul și confruntarea cărora se configurează starea de spirit și viitorul „luminos” al României.