Pe vremea când românii își iubeau și știau să-și apere țara, Mircea cel Bătrân, voievod al Țării Românești, îl învingea umilitor pe sultanul Baiazid și oastea otomană, într-o succesiune de lupte care au culminat cu Bătălia de la Rovine, din data de 17 mai 1395.\Pe atunci, altfel era asumată datoria față de țară, românii nu puneau pe primul plan doar propriul interes individualist, egoist, nu-i durea la operație, nici la portofel, nu intrau în depresii sau în concediu medical când erau chemați să-și apere glia străbună în fața năvălitorilor și asupritorilor, chiar cu prețul vieții. Deși, cu solidaritatea românească în goana după funcții, ranguri și măriri deșarte, aveam încă de pe atunci o problemă. În timp ce Mircea cel Bătrân îl spulbera pe marele sultan Baiazid, un aspirant la domnie, Vlad (Uzurpatorul), îi lua tronul cu ajutorul unor boieri trădători. Că așa e tradiția la români, perpetuată până în zilele noastre.\Iată cum a descris genialul poet Mihai Eminescu, în Scrisoarea a III-a, Bătălia de la Rovine, după ce Mircea cel Bătrân i-a transmis trufașului sultan: „N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid/Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!”\Și abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;
Călăreții umplu câmpul și roiesc după un semn
Și în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă fața negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni,
Orizontu-ntunecându-l, vin săgeți de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie…
Urlă câmpul și de tropot și de strigăt de bătaie.
În zadar striga-mpăratul ca și leul în turbare,
Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare;
În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire și în față și în coaste,
Căci se clatină rărite șiruri lungi de bătălie;
Cad asabii ca și pâlcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,
Când săgețile în valuri, care șuieră, se toarnă
Și, lovind în față, -n spate, ca și crivățul și gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul…
Mircea însuși mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliți,
Printre cetele păgâne trec rupându-și large uliți;
Risipite se-mprăștie a dușmanilor șiraguri,
Și gonind biruitoare tot veneau a țării steaguri,
Ca potop ce prăpădește, ca o mare turburată –
Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.
Acea grindin-oțelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.