Am urmărit aseară cu interes confruntarea dintre echipele de fotbal ale Italiei și Belgiei, din cadrul Euro 2020. Nu sunt un microbist, nu emit pretenții de avizat, dar spectacolul sportiv m-a cucerit.
Am renunțat de multă vreme să mai urmăresc competiția fotbalistică, după ce am văzut nivelul jenant al campionatului din România, matrapazlâcurile, meciurile cumpărate și trucate, ca la bazar, implicarea hoțească a primăriilor, a politicienilor și a intereselor sulfuroase din spatele vestiarelor care se transformă în profituri pe la casele de pariuri.
Și la acest nivel se poate vedea diferența dintre culturi, mentalități și civilizații europene. În fotbalul românesc actual, cât l-am urmărit la nivelul echipelor performante, implicit al naționalei, ai noștri leagă greu trei-patru pase în viteză către finalizare, precizia unor execuții tehnice este mai degrabă întâmplătoare, rigoarea și disciplina discutabile, truda pe măsura rezultatelor, dar fumurile și vedetismele sunt maxime. Mereu sunt de vină resursele insuficiente și se găsesc pretexte pentru necompetitivitate.
Ce spectacol însă la italieni, belgieni, spanioli, portughezi, britanici chiar cehi, danezi ș.a. și i-am văzut chiar și pe unguri ridicând semeț privirea și mingea din gazon. Ați văzut viteza și țesătura creativă de pase a italienilor, învăluirile neașteptate, driblingurile surprinzătoare, coeziunea echipei în joc, solidaritatea, capacitatea de luptă și dăruirea jucătorilor, disciplina, printre altele? La fel de impresionant și jocul belgienilor…
Ei, când credeți că vom ajunge la acest nivel de performanță și seriozitate cu resursele, mentalitățile și atitudinea sportivă din România? Iar, prin similitudine, întrebarea este valabilă pentru multe alte domenii și activități din patria noastră. Sigur, ,,vrem o țară ca afară”, să fim însă conștienți, realiști: una este voința, alta putirința, dincolo de excesul de gargară la care ne putem declara campioni!