În declarațiile susținute de la tribuna Senatului, în ultimii trei ani, am invocat adeseori pericolul pe care sistemul politic îl generează prin promovarea de privilegii și imunități în disprețul legii, prin sfidarea și desconsiderarea cetățeanului de rând, prin corupție, minciună, demagogie și trufie. Am afirmat răspicat de la această tribună că atmosfera penală de la vârful instituțiilor statului, demonizarea globală și stigmatizarea în ansamblu a întregii clase politice vor determina, predictibil și inevitabil, proteste publice și ieșirea în stradă a celor care nu mai pot suporta, nici tolera parada cinică de fapte culpabile din partea unei semnificative părți a aleșilor. Din păcate, am vorbit în pustiu și chiar nu mă mai miră cum unii colegi politicieni, deprinși cu ipocrizia, vajnici farsori și cabotini exersați în promovarea propriilor interese meschine, nu au priceput nici acum fundamental ceva. Nu se simt deloc responsabili de conjunctura creată, nu sunt nici prea mișcați de ce a generat iresponsabilitatea unor acoliți dintre cei aflați în funcțiile publice ale unui sistem politic devenit infect moral și toxic, de atmosfera instituțional irespirabilă de la vârful țării, care a culminat prin dramaticul eveniment petrecut în Clubul „Colectiv” din București…
Iată câteva fragmente din alocuțiunile pe care le-am rostit constant și repetat în ultimii ani dar aproximativ degeaba, acestea aflându-se înregistrate în stenogramele privind declarațiile politice de la tribuna Senatului României:
„În 25 de ani, totul s-a prăbușit prin dezamăgire și deziluzie iar arealul politicii a devenit, prin contagiune, un spațiu toxic al minciunii și demagogiei, al profitului prin hoție, al intereselor care nu prea mai au nicio legătură cu bunăstarea și binele public. În acest areal sordid, elocința a făcut loc spurcării, retorica s-a transformat în vocalism gregar, principiile sunt doar teoretizări de conjunctură, fără nicio fundamentare practică, iar doctrinele și ideologiile sunt banale incursiuni și exerciții stilistico-semantice din orizontul vestimentar al partidelor. Poate, tactic, acestea mai justifică existența dezbaterilor dintre analiștii și strategii care pendulează în bătaia vântoaselor dinspre stânga sau dreapta politicii, însă pentru omul de rând sunt doar înșiruiri ticluite de vorbe goale.
Nu cred că vreodată clasa politică, în ansamblul său, a coborât atât de tenebros și jenant în percepția publică. Nu credeam să ajungem vremurile în care hoția să devină sinonimă cu politichia, în care cei care își asumă profesional deliberat destinele cetății să fie considerați de-a valma profitori, corupți, „gășcari” ai intereselor oneroase, mafioți, sau în cel mai bun caz leneși, parveniți ori suflete pierdute, răzlețite rușinos de la lumina cărții. Este șocant ce s-a ales, după 1989, din speranțele românilor, din așteptările care-i mandatau pe cei plasați în fruntea obștii cu puterea și mirajul amăgitoarei democrații.
Parlamentarul sfida oricum, până acum, prin trufie și inexpugnabila imunitate, prin statuarea politicianistă deasupra legii, prin țâfnoșenia de castă aparent infailibilă. Iar în acest timp, în ultimii ani, încrederea cetățeanului în Parlamentul României s-a prăbușit constant, am ajuns să dăm socoteală fiecare individual, să decontăm furia publică în numele pasivității generale. Omul de rând este îndreptățit să ne considere o cloacă supranumerică, prin care mișună profitorii, corupții, privilegiații, afacerile veroase din spatele banului public și huzurul politicianist nemeritat, iar acest tablou execrabil dobândește, zi de zi, noi tușe grotești prin breaking-news-urile media.
Când economia națională funcționează vădit defectuos, când perspectivele naționale sunt mai degrabă întunecate și nesigure, emfatic, politicul declamă ritos reforme fără de fond, pe care, evident, nu le vede și nu le mai crede nimeni.
Admit că votul unor colegi parlamentari, care fac scut de apărare protejându-i pe cei urmăriți penal, mă pune într-o postură delicată… Cum să le explic didacticist celor din tânăra generație că egalitatea principială în drepturi ține de contextuale interpretări parlamentare, că unii parlamentari pot fi privilegiați și se situează deasupra egalității în drepturi, concept legislativ care se aplică doar cetățeanului de rând?! Cum să le explic că, în România, fabula lui Grigore Alexandrescu cu «Câinele și cățelul» este mai actuală ca oricând, câtă vreme dulăii politici «voiesc egalitate, dar nu pentru caței», și surclasează oneros principiul democratic al egalității în drepturi?!
Am fost atent la tiradele cinice, zeflemitoare, ale unor senatori, care susțineau de la tribună că, de fapt, parlamentarii nu se reprezintă pe sine, ci miile de electori care i-au mandatat cu votul și încrederea lor. Cu alte cuvinte, acest statut este superior, constituie un privilegiu și temei pentru o discriminare pozitivă în fața legii. Este rușinoasă maniera în care reprezentăm România, este sfidătoare pentru românii de rând, vădind o democrație prost înțeleasă și incapacitatea unor politicieni de a pricepe și respecta valorile statului de drept.
Există o fractură logică în rezonanța politicianistă cu privire la funcționarea pretins democratică actuală a statului. Când susții că respecți Constituția și aperi statul de drept, automat subscrii principiului separației puterilor în stat. Când însă invoci pretexte politice pentru a-i apăra pe cei corupți, manifestându-te deliberat împotriva justiției și subminând-o, în mod evident creezi dezechilibru printr-o putere politică superioară, discreționară și degenerescent totalitară… Din păcate, acum, statul este împins în această direcție sordidă. Contextual, instinctul de conservare politică al guvernanților și sfidarea statului de drept se răsfrâng cu consecințe negative incalculabile asupra întregii clase politice și a imaginii României în general.
Stimați colegi parlamentari, pentru a nu deveni in corpore subiect al ironiei generale, al disprețului contagios și oprobriului public, pentru a demonstra că mai există onoare, decență și demnitate în Parlamentul României, vă chem să ne solidarizăm într-un temei legislativ pentru a renunța la imunitatea parlamentară în forma sa actuală. Imunitatea trebuie redusă exclusiv la declarațiile cu caracter politic și la votul exprimat în acest sens. În fața Codului Penal, nu avem nevoie de proceduri umbrelă de protecție, cum nu avem nevoie de discreționare privilegii, supărătoare, sfidătoare pentru cei care ne-au mandatat prin votul și încrederea lor. Haideți să demonstrăm că, pentru cei mai mulți dintre noi, vorba e una cu fapta și nu suntem mai mult decât votanții noștri! Haideți!
Problema este că neîncrederea în politicieni, la modul general, atrage după sine, anarhic, neîncrederea în instituțiile democratice ale statului, pe care respectivii politicieni le conduc și compun. Iar într-un stat șubrezit de suspiciuni și îndoieli în privința funcționării instituțiilor sale fundamentale, într-un areal perpetuu conflictualist, ne putem aștepta la orice… Categoric, statul este slab și vulnerabil, câtă vreme nu se bazează pe instituții credibile solide.
Cât privește înălțarea «Catedralei Mântuirii Neamului», în opinia mea, mântuirea sau demnitatea unui neam nu rezidă într-o catedrală care e, finalmente, tot un bun material trecător. Ridicați, așadar, catedrale ale mântuirii neamului în sufletele creștinilor acestui popor iar aici își vor afla refugiul și alinarea toți cei rătăciți, flămânzi, disperați și necăjiți! Câtă vreme pledați pentru cultivarea virtuților creștine, nu îndemnați credincioșii să-și rupă din sărăcie pentru construirea mereu a altor bunuri materiale pizmuitoare! Dacă mântuirea ar consta doar într-o catedrală, toată țara ar fi o mare construcție, cu preoții diriginți de șantier iar credincioșii toți «calfe și zidari». Mântuirea nu poate fi egală vreunei arhitecturi a intereselor pur materiale, chiar dacă acestea sunt ambalate duhovnicesc.”
Sunt câteva dintre gândurile rostite de la tribuna Senatului și publicate în „Monitorul Oficial al României” dar, din păcate, răsfrânte politic risipitor… către pustiu. Recunosc că nu am reușit să schimb ceva decisiv din sistemul eronat funcțional din care politic fac parte. Mi-am făcut însă datoria cu bună credință și nu am de gând să mă las înfrânt. Ce s-ar întâmpla dacă, dezamăgiți, adeseori revoltați și scârbiți, cu toții am abdica renunțând la rezistența morală, spirituală, și ne-am lăsa învinși de fatalistul și meschinul sistem fără de chip?! Nădăjduiesc că doar perseverând, asumând principii și valori morale, dedicându-ne truda, priceperea și buna credință slujirii intereselor celor mulți și necăjiți, primenirii și bunăstării generale, mai putem spera să schimbăm ceva semnificativ politic, la modul izbăvitor pentru această țară.